Jurnalista Roxana Saberi, fostă finalistă a concursului Miss America, a petrecut 100 de zile în cea mai faimoasă închisoare a Iranului, acuzată de spionaj pentru SUA. Ea povesteşte în cartea „Between Two Worlds : My Life and Captivity in Iran” (Între două lumi: Viaţa mea şi captivitatea în Iran) chinurile prin care a trecut şi cum a reuşit să se elibereze.
Cu doar câteva zile înainte de data când Roxana Saberi trebuia să fie eliberată din închisoarea Evin, cea mai rău-famată din Teheran, colegele ei de celulă au ajutat-o să se penseze. După ce a petrecuse mai mult de o lună în spatele gratiilor, acuzată de spionaj pentru guvernul SUA, jurnalista irano-americană era optimistă că răpitorii ei vor ţine de cuvânt şi o vor elibera. „M-am gândit că trebuie să arăt bine când îmi voi revedea prietenul”, povesteşte Saberi, acum în vârstă de 32 de ani.
O săptămână mai târziu, Saberi era încă în închisoare. Eliberarea ei fusese din nou amânată şi urma să rămână în Evin, închisoarea Iranului pentru deţinuţii politici, pentru încă o săptămână – sau ani – imposibil de prezis.
Drumul după gratii
Saberi nu era nici pe departe fata care să participe la un concurs de frumuseţe. „Abia pot să merg pe tocuri”, a mărturisit când i s-a propus să se înscrie la primul concursul de frumuseţe – Miss Fargo. Cu toate acestea, ea a câştigat şi a devenit Miss Dakota de Nord în 1997. A primit nu doar coroana ci şi două burse de studiu la Universităţile Northwestern şi Cambridge, unde a studiat jurnalismul şi relaţiile internaţionale.
Saberi, atunci în vârstă de 25 de ani, ştia deja ce vroia să facă în viitor. Vroia să devină corespondent în străinătate şi s-a folosit de relaţiile familiei ca să se mute în patria tatălui ei, Iran, o ţară recunoscută pentru faptul că nu primea cu uşurinţă jurnaliştii străini.
La sosirea în Iran, Saberi, care odată defila cu încredere în rochii de seară şi costume de baie pe podium-urile de modă, şi-a acoperit capul cu un hijab tradiţional şi s-a adaptat vieţii în Teheran. Timp de şase ani, totul a mers conform planului. Ea a transmis ştiri pentru BBC, Fox News şi NPR, iar în timpul liber a lucrat la o carte despre societatea iraniană contemporană.
Apoi, în dimineaţa zilei de 31 ianuarie 2009, cineva a sunat la uşa ei. Patru agenţi de informaţii iranieni au intrat în apartamentul ei şi au început să îi cerceteze lucrurile. I-au confiscat notiţele, telefonul mobil, cărţile, fotografii de familie, şi, cel mai înfricoşător, paşaportul.
„M-am simţit violată, indignată, şocată şi, mai presus de toate, speriată pentru că patru soldaţi erau în apartamentul meu şi scotoceau prin lucrurile mele”, îşi aminteşte Saberi. Unul dintre ei, o interoga pe Saberi. Nemulţumit de răspunsurile jurnalistei în legătură cu activităţile ei în Iran, a acuzat-o direct „Te foloseai de cartea ta ca o acoperire pentru a aduna informaţii pentru CIA. Mărturiseşte!”.
Saberi a fost legată la ochi şi escortată până la închisoarea Evin. Ea a fost percheziţionată, îmbrăcată în uniformă şi aruncată singură într-o celulă. „Eram îngrozită deoarece nimeni nu ştia unde sunt şi auzisem despre toate ororile care au avut loc în această închisoare”, spune ea cu un fior, referindu-se la ştirile despre torturile la care au fost supuşi prizonierii din Evin, execuţiile în masă şi cele prin spânzurătoare care au avut loc în această închisoare.
La Evin, Saberi se afla la mila sistemului juridic kafkian, neştiind care erau acuzaţiile sau când va fi eliberată. Nu a primit decât târziu dreptul la un avocat. Între timp, părinţii ei au încercat să o găsească şi au aflat că este închisă. Motivul? Procurorii au declarat că Saberi a încercat să cumpere o sticlă de vin – act interzis potrivit legislaţiei Iranului. Ulterior, autorităţile au acuzat-o că lucra fără o legitimaţie de presă validă. În aprilie 2009, ea a fost judecată sub acuzaţiile de spionaj pentru SUA.
„Nu îmi era dor de casă la fel de mult cum îmi lipsea libertatea”, spune ea acum. „Am realizat valoarea unor lucruri simple – precum să poţi să dai un telefon sau să mergi la baie atunci când vrei. Lucruri pe care nu le apreciam, considerându-le fireşti”, mărturiseşte Saberi.
Zile lungi de interogatoriu
Deşi nu a fost niciodată lezată fizic, răpitorii ei au folosit împotriva ei tactici psihologice în interogatorii nesfârşite. Ei au ameninţat-o că o vor condamna pe viaţă sau şi mai rău, chiar dacă va fi eliberată, au asigurat-o că va avea parte de o moarte groaznică. „Mi-au spus că au agenţi peste tot în lume. Ştiam că sunt capabili de astfel de lucruri”, povesteşte Saberi. Cu toate acestea, autorităţile au încercat de mai multe ori să o păcălească, promiţându-i că o vor elibera dacă îşi mărturiseşte aşa-numitele crime. Într-o noapte, în timp ce stătea trează în celula ei, a luat o decizie importantă: „Nu am de ales decât să mint pentru viaţa mea”.
În cele din urmă, pe 2 februarie 2009, în a treia zi de interogatoriu în care întrebările au variat de la cele mai obişnuite lucruri (Cu ce se ocupă părinţii ei?) la subiecte absurde (Ce tip de rapoarte a facut pentru CIA şi de ce?), Saberi a cedat. „Unii deţinuţi o numesc tortura albă. Nu lasă semne pe corp, dar îţi afectează mintea”, mărturiseşte ea. Saberi a umplut un caiet cu declaraţii false, spunând tot ceea ce autorităţile iraniene vroiau să audă.
Măcinată de vinovăţie, doar o lună mai târziu, ea şi-a retras declaraţia în faţa judecătorului, motivând în felul următorul: „Prefer să spun adevărul şi să îmi asum riscul de a rămâne în închisoare decât să-mi câştig libertatea prin minciuni… eu nu sunt un spion„. A fost o mişcare îndrăzneaţă care a costat-o însă scump. Eliberarea ei, care părea iminentă, a fost refuzată. În schimb, în urma unui proces de o zi, Saberi a fost condamnată la opt ani de închisoare.
Frica a fost înlocuită de îndrăzneală în sufletul lui Saberi. Ce mai avea de pierdut? „M-am simţit mândră pentru că nu am cedat în faţa lor”. La două zile după condamnarea ei, pe 18 aprilie, a intrat în greva foamei pentru a atrage atenţia presei asupra cazului ei. După două săptămâni în care a supravieţuit doar cu apă şi miere mai avea doar 55 de kilograme şi a trebuit să fie internată în clinica din închisoare.
„Au fost momente când părea mult mai uşor să mori”, recunoaşte acum Saberi în cartea ei, dar ea a găsit curajul să reziste. „Ceea ce m-a motivat a fost credinţa că trebuie să existe cineva sau ceva care se uită în jos la mine şi căruia îi păsa ce se va întâmpla cu mine”, spune jurnalista.
Într-adevăr a existat. Părinţii ei au reuşit să obţină ajutorul guvernului american, iar CNN, BBC, şi Associated Press au raportat situaţia ei. Comitetul pentru Protecţia Jurnaliştilor a iniţiat o petiţie în numele ei şi Hillary Rodham Clinton a cerut eliberarea ei. „A fost un şoc pentru mine… lumea stia unde eram şi protesta pentru mine”, spune Saberi.
Cartea „Between two worlds” – cea mai de importantă victorie
Protestul din mass-media a dat rezultate. După 100 de zile în Evin, pe 11 mai 2009, Saberi a fost în sfârşit eliberată, iar pedeapsa sa a fost redusă de la opt ani la doi ani cu suspendare după ce a recunoscut că poseda, fără să ştie, ceea ce instanţa de judecată a numit un document secret. Saberi şi părinţii ei au zburat spre Washington, unde s-au întâlnit cu secretarul Clinton, care a contribuit la eliberarea ei.
Până în această zi, Saberi poate doar ghici de ce autorităţile iraniane au sechestrat-o. „Răpitorii mei ştiau că urma să părăsesc ţara în curând şi au investit o mulţime de bani şi de energie ca să mă supravegheze. Cred că au încercat să mă împiedice să împărtăşesc opiniile oamenilor pe care i-am intervievat într-un mod pe care nu îl puteau controla, respectiv prin publicarea cărţii”, spune ea.
Acum, înapoi acasă, Saberi încearcă să uite calvarul prin care a trecut. Povesteşte în carte despre coşmarurile care încă o urmăresc. „Unii dintre foştii deţinuţi merg pe stradă şi se întreabă dacă nu cumva îi urmăreşte cineva”, spune ea.
A trecut aproape un an de când Saberi a fost eliberată din închisoare, dar ea nu va uita niciodată cât de importantă este libertatea. Jurnalista a transformat experienţa ei într-o oportunitate de a-i ajuta pe ceilalţi.
Saberi a reuşit să termine cartea pe care a început să o scrie în timp ce trăia în Iran şi s-a dedicat advocacy-ului pentru drepturile omului. „Dacă nu aş fi terminat această carte, răpitorii mei ar fi obţinut o victorie”, spune ea. Nu vrut să le dea satisfacţie până la final.
Surse: www.harpersbazaar.com, www.news.bbc.co.uk
