Frica pe care a provocat-o şi a cultivat-o prin torturile fizice şi psihice a fost principalul instrument în instaurarea şi perpetuarea regimului comunist.
Frica a fost provocată de brutalităţile aparatului represiv. Neomenia din închisori şi din lagăre, exersată îndeosebi în anii ‘50, a servit drept experienţă pentru violenţa statală. Arestările în miez de noapte, imposibilitatea de a intra în contact vreme de ani de zile cu cei care luaseră calea temniţelor şi chiar încarcerarea unor oameni fără vină au mărit lipsa de siguranţă a cetăţenilor.
La acestea se adăugau zvonurile privind torturile îngrozitoare la care cei arestaţi şi trimişi în lagăre erau supuşi. După 1964, când unii dintre cei care dispăruseră cu mai bine de un deceniu în urmă au început să revină acasă, aceste zvonuri au fost confirmate prin relatări terifiante.
Necesitatea folosirii forţei şi a torturii pentru menţinerea ocupaţiei sovieto-comuniste dispăruse: pentru autorităţi era de acum îndeajuns amintirea atrocităţilor petrecute, dintre care unele au fost condamnate doar formal, cu făţărnicie, în scopul politic al demitizării regimului Dej şi al compromiterii fostului ministru de Interne Alexandru Drăghici, unul dintre cei mai puternici rivali ai lui Ceauşescu, dar fără consecinţe penale pentru cei care le săvârşiseră.
Această aşa-zisă demascare de către autorităţi a crimelor stalinismului s-a petrecut cu ocazia Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968, când Alexandru Drăghici, vinovat pentru numeroasele crime pe care le-a ordonat sau instigat, a fost înlăturat din Comitetul Central, locul său fiind luat, la sugestia lui Nicolae Ceauşescu, de pe atunci, tânărul activist Ion Iliescu.
De prisos să observăm că nici după 1989 vreunul dintre torţionarii Securităţii nu a fost condamnat pentru crimele sale. Chiar Alexandru Drăghici a părăsit nestingherit România, murind la Budapesta în 1992, fără ca statul român să îi solicite extrădarea, deşi făcea obiectul unei cercetări penale, ca urmare a plângerilor formulate de către Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici. De altfel, această rocadă care a făcut ca Ion Iliescu să ia locul lui Alexandru Drăghici a făcut ca timp de un deceniu, cât el a condus România, Securitatea şi arhivele ei să rămână, practic, intangibile.
Securiştii – maeştrii torturii
În arsenalul de cruzimi al regimului de dominaţie sovieto-comunistă, un rol deosebit de important l-au jucat tortura fizică şi cea psihică practicate în închisori, cu repercusiuni atât în plan social, ca factor psihologic, de provocare şi utilizare a fricii drept instrument de dominaţie, cât şi pentru atingerea unor scopuri imediate, prin obţinerea unor informaţii considerate utile de către aparatul poliţiei secrete.
În arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român s-a păstrat un document clasificat strict secret, din 1 noiembrie 1967, care trece în revistă aşa-numitele metode necorespunzătoare folosite înainte de 1964 de către anchetatorii Securităţii. Acestea au fost clasificate în document în patru categorii, după cum urmează:
1. Folosirea bătăii, subalimentaţia prelungită şi tortura, în scopul obţinerii de declaraţii acuzatoare;
2. Presiuni morale pentru constrângerea anchetaţilor să declare ceea ce li se impunea;
3. Falsificarea unor declaraţii date de cei anchetaţi şi folosirea de scrisori plastografiate pentru a obţine recunoaşterea unor fapte;
4. Redactarea unor declaraţii în lipsa anchetaţilor sau consemnarea unor răspunsuri ireale, pe care anchetaţii erau constrânşi să le semneze.
Tortura morală a fost preponderentă atât în cursul anchetelor, cât şi pe parcursul detenţiei. Lena Constante, fostă deţinută în lotul Pătrăşcanu, membră de partid, declara în faţa unui oficial al Comitetului Central în 1967 următoarele: „Am fost ameninţată cu arestarea părinţilor mei, domnul anchetator scriind ordinul în faţa mea, dând şi un telefon şi spunând că-mi dă timp de gândire până a doua zi dimineaţa.
Îngrozită la gândul arestării acestor bătrâni, mi-am spus că trebuie să duc minciuna pe drumul dictat de anchetă”. Falsificarea declaraţiilor în anchete şi obligarea deţinuţilor să semneze declaraţii cu fapte ireale, dar care trebuiau să justifice noi arestări, dublau efectele torturii morale, prin crearea sentimentului de culpabilitate faţă de cei incriminaţi prin aceste falsuri.
Anchetele, în ansamblul lor, erau, de fapt, nişte scenarii deja scrise, în care anchetatorii erau siliţi să-şi joace rolurile. „Faptele erau astfel repartizate pe fiecare arestat, încât ele dădeau tabloul unei acţiuni organizate, antisovietice, antipartinice şi antistatale. Şeful anchetei formula atât întrebările, cât şi răspunsurile pentru fiecare arestat în parte, din birou”, relata un fost anchetator al Securităţii. Problema care trebuia rezolvată consta în obţinerea confirmării acestor vinovăţii prestabilite.
În acest scop, se recurgea la mijloacele de tortură fizică, a căror prezentare acoperă zeci de mii de pagini de mărturii, care fac extrem de dificilă o trecere a lor în revistă, cu pretenţii de exhaustivitate. Vom consemna, citând acelaşi document, doar acele mijloace de tortură a căror utilizare a fost recunoscută în 1967 chiar de foşti ofiţeri de Securitate. Trebuie precizat că utilizarea unor asemenea mijloace în anchetă se făcea cu aprobarea şi uneori sub supravegherea anchetatorului-şef sau a altor cadre din conducerea Securităţii.
Tortura nu constituia un simplu exces de zel, ci o atribuţie de serviciu pe care ofiţerii şi subofiţerii Securităţii trebuiau să o îndeplinească. În 1967, un maior al poliţiei secrete relata o astfel de scenă, la care, fireşte, nu uita să precizeze că nu a participat direct: „Deţinutul a fost scos la anchetă şi i s-a cerut să se dezbrace până la piele, după care, sub ameninţarea că va fi împuşcat dacă nu recunoaşte activitatea sa criminală, a fost dus în beciul bucătăriei închisorii. Aici a fost bătut până la sânge, după indicaţiile şefului anchetei. L-am văzut pe deţinut, când, după circa două ore de tortură, era adus abia ţinându-se pe picioare. Era cu carnea ruptă şi plină de sânge şi zbiera cât îl ţinea gura. Anchetatorul-şef susţinea că anchetarea şi bătaia în pielea goală au efecte psihologice deosebite asupra anchetatului”.
O altă metodă utilizată, după declaraţia aceluiaşi ofiţer, consta în smulgerea părului din cap, prin înfăşurarea câte unei şuviţe pe deget. „Am văzut când un ofiţer a smuls, începând de la ureche, o treime din părul alb al unui deţinut, într-o singură anchetă”, relata acesta. Cea mai des folosită printre metodele de constrângere, conform depoziţiilor foştilor ofiţeri de Securitate, a fost bătaia la tălpi şi palme. Arestatul era legat de mâini şi de picioare, iar pe sub legături era trecut un drug de fier. Atârnat de acesta, cel anchetat era bătut cu o curea, până la
leşin – procedura era numită, cu cinism, de către anchetatori rotisor.
Securitatea – căminul sadicilor
Inventivitatea torţionarilor nu avea uneori limite, iar cel torturat nu rezista mijloacelor folosite. Un coleg de celulă al unui om care a murit în urma relelor tratamente aplicate a relatat astfel chinurile cărora acesta nu le-a putut supravieţui: „Când l-au adus prima oară în arest, eu tocmai suportasem o anchetă în care mi-au fost smulse unghiile de la mâna stângă şi am fost bătut la testicule. Mi-a spus ce e cu el, că e sigur că s-a făcut o confuzie şi că va fi repede eliberat. La scurtă vreme l-au dus la anchetă. Când l-au adus, şiroia de sânge şi avea un ochi aproape închis, era leşinat. Au turnat apă pe el şi i-au făcut vânt în celulă. Am căutat să-l îngrijesc pe cât am putut. Mi-a povestit că el a susţinut că a fost confundat cu altcineva şi a fost arestat din greşeală, iar anchetatorii l–au snopit din bătaie. După o vreme, l–au luat din nou. Se încăpăţâna să tacă, nu puteau scoate, în afară de ţipete de durere, nimic de la el. Asta i-a înverşunat într-atâta pe ofiţeri, încât bietul om a devenit curând calul lor de bătaie. Ce nu i-au făcut! I-au smuls unghiile, l-au bătut la testicule, l-au ars cu ţigara. Odată l-au adus şiroind de sânge pe picioare, de se făceau băltoace: i-au găurit pulpele cu cuţitul şi i-au băgat sare în rănile deschise. Zilnic îl luau, îi prindeau mâinile cu cătuşe şi îl legau de picioare, apoi îi treceau printre mâini şi picioare o rangă, pe care o aşezau între două birouri. Aşa, spânzurat, îl băteau până leşina. Era clar că nu va rezista mult. Trecuse puţin peste o săptămână de la arestare şi corpul lui era tot o rană. Într-o noapte, l-au luat din nou şi a fost pentru ultima oară. Am aflat că, beţi fiind, securiştii i-au deschis un testicul cu cuţitul şi i-au băgat sare înăuntru, şi-apoi l-au bătut până l-au ucis. Despre cum a murit şi toate chinurile îndurate atunci mi-a povestit un gardian, care şi el era speriat de cât de departe au ajuns brutele de securişti”.
Asemenea scene de o violenţă excesivă nu se petreceau doar în cursul anchetelor, ci şi pe timpul detenţiei în închisori sau lagăre. Astfel, chiar documente ale Securităţii relevă cruzimi deosebite petrecute în lagăre de muncă. Numai în luna ianuarie a anului 1953 au murit în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră 134 de deţinuţi, potrivit evidenţelor fostei poliţii secrete.
Tot în arhivele acesteia se păstrează declaraţii date în faţa unor procurori militari care au anchetat asemenea abuzuri, fără a trece însă în final la condamnarea ofiţerilor şi gardienilor vinovaţi, deşi unele dintre crime erau nu numai nejustificate, ci şi săvârşite cu cruzime.
În coloniile de muncă se practicau pe scară largă bătaia, încarcerarea pe termen lung a deţinuţilor, utilizarea la munci grele a deţinuţilor bolnavi, iar raţiile de hrană neîndestulătoare au făcut ca unii deţinuţi să moară pur şi simplu de foame şi istovire. Dacă tratamentul inuman aplicat deţinuţilor în lagărele din România a caracterizat universul concentraţionar, în unele perioade, în anumite locuri, regăsim puternice accente de sadism în aplicarea acestui tratament.
Astfel, la Canalul Dunăre-Marea Neagră se înregistra în 1952 o medie a mortalităţii de 30 de deţinuţi pe lună, iar unii dintre aceştia îşi găseau sfârşitul în chinuri care, dacă nu ar fi consemnate chiar de documente ale Securităţii, ar fi greu de imaginat. Astfel, după 15 zile de carceră, un deţinut a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu lanţuri peste cizmele de cauciuc. Când infirmierii i-au tras cizmele, picioarele putrezite i-au rămas înăuntru, iar deţinutul, un tânăr de 23 de ani, a murit, în lipsa antestezicelor, în chinuri cumplite.
În sadismul lor, unii comandanţi de lagăr obişuiau să se distreze punându-i la cele mai grele munci pe deţinuţii epileptici şi distrofici sau scoţându-i la muncă în ger, desculţi şi numai în cămăşi. Neîndeplinirea normelor de muncă era sancţionată cu muncă neîntreruptă fără hrană timp de 24 de ore, urmată de carceră. Unii deţinuţi au fost bătuţi până la desfigurare, rămânând infirmi pe viaţă. Iată o relatare consemnată într-un proces-verbal descoperit în arhivele fostei Securităţi: „În luna decembrie 1952, fiind grav bolnav, am primit de la infirmerie un bilet de scutire şi am fost întors la dormitor. Caporalul care făcea de serviciu m-a scos însă afară în pumni şi picioare, umplându-mă de sânge, şi m-a dus la comandant. Acesta m-a bătut până am leşinat. După ce m-am trezit din leşin, mi-a luat mantaua şi m-a pedepsit să muncesc fără mâncare şi odihnă 36 de ore. Am fost trimis la muncă, dar eu i-am spus caporalului că nu pot lucra. El a pus trei deţinuţi să mă arunce în Dunăre, apoi m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanţuri şi m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră. După 42 de zile am fost scos şi dus la infirmerie. Comandantul m-a văzut acolo şi mi-a spus: «Ai să te întorci în carceră şi ai să stai acolo până mori». Atunci am încercat să mă sinucid, tăindu-mi venele cu o lamă. Pentru asta, comandantul l-a pus pe un deţinut să mă bată cu picioarele în testicule şi în gură, nenorocindu-mă pe viaţă şi desfigurându-mă”. Deţinutul a fost băgat din nou la carceră, dar a fost salvat de ofiţeri superiori veniţi în inspecţie la colonia penitenciară, care au mai găsit în carcerele aceleiaşi colonii de la Cernavodă alţi şase deţinuţi morţi. Comandantul, căpitanul Cormoş, a fost judecat şi condamnat, dar după un an de detenţie a fost eliberat şi şi-a reluat activitatea în sistemul penitenciar. A murit la Craiova la un deceniu de la Revoluţie, beneficiar al unei pensii speciale de colonel MAI.
Când vom învinge frica
Puterea şi perpetuarea regimului comunist pot fi puse cu precădere în seama controlului exercitat de Securitate asupra mecanismelor fricii, a căror gestionare a creat obedienţa individului faţă de regim, laşitatea adoptată ca formă de comportament social. Ceea ce defineşte activitatea aparatului represiv comunist este rigoarea aproape ştiinţifică cu care a acţionat asupra mecanismelor de declanşare a fricii, pentru a o folosi în scopul propus – dominarea cetăţenilor României. Dacă în primele două decenii frica a fost declanşată de brutalitatea terorii, începând de la finele anilor ‘60 ea a fost cultivată ca un sentiment difuz şi a creat percepţia unei puteri malefice de-a dreptul supranaturale a organelor represive.
În toate statele comuniste, teama faţă de organele de represiune a fost resimţită chiar de persoane care nu aveau, de fapt, prin comportamentul lor, nici un motiv pentru a face obiectul acţiunilor acestora. Deşi puţini au fost cei care, îndeosebi în anii ’70 şi ‘80 ai regimului comunist din România, au cunoscut direct Securitatea, majoritatea populaţiei resimţea o puternică teamă doar la rostirea numelui acesteia.
Astfel, se poate spune că rolul jucat de Securitate în perpetuarea regimului comunist a constat în modul în care a instituţionalizat frica, transformând-o practic într-o componentă socială. În aceasta a constat şi puterea, dar şi slăbiciunea ei, ca şi a sistemului pe care l-a servit. Când numărul celor care şi-au învins frica a devenit mai mare decât al celor care încă o resimţeau sau se foloseau de ea, comunismul şi-a trăit ultimele clipe. Nu însă şi Securitatea, încă în putere, la cei 70 de ani ai ei. Nu mă număr printre cei care îi urează alţi la mulţi ani, decât aceia de condamnare, în speranţa că Vişinescu şi Ficior nu vor rămâne prea multă vreme singuri la Jilava.
