La 7 mai 2012 murea la Paris, în vârstă de 88 de ani, un emigrant oarecare, venit dintr-o ţară oarecare din Est, România, cu 34 de ani în urmă. Locuia singur într-un apartament de bloc, îngrijit de un compatriot devotat, care îl vizita zilnic, aducându-i mâncare şi medicamente. A fost înhumat în cimitirul Montmartre, unde avea un mormânt pregătit, pe piatra căruia scria doar atât: „REMUS RADINA, Român”.
Cine era acest român, prea puţin cunoscut parizienilor? Unul dintre cei mai dârji luptători pentru libertatea ţării sale, care – împreună cu prietenul său de o viaţă, istoricul Cicerone Ioniţoiu – rămăsese ultimul bastion al exilului românesc anticomunist din Franţa, cu toate caracteristicile lui: intransigenţa, abnegaţia, credinţa, speranţa.
În 1978, Remus Radina, iar cu un an mai târziu Cicerone Ioniţoiu, fuseseră scoşi de dincolo de Cortina de Fier de preşedintele francez Giscard D’Estaing, cu ocazia vizitelor de stat făcute lui Nicolae Ceauşescu. Obligat de Acordurile semnate în 1975, la Helsinki, dictatorul român făcea asemenea „cadouri” liderilor occidentali pentru a arăta că respectă „drepturile omului”, primind în schimb avantaje economice. Sosit la Paris doar pentru două luni ca să-şi trateze bolile contractate în cei zece ani de anchete, bătăi, lagăre şi închisori, Radina a scris dintr-o suflare o carte de numai 150 de pagini, „Testamentul din morgă” – de fapt o relatare a întregii sale biografii concentraţionare.
Scrisul lapidar, parcă tăiat în piatră, împănat cu citate şi aforisme din folclorul închisorilor, dar şi din marii înţelepţi ai lumii, a transformat cartea într-un bestseller al cercurilor româneşti din Occident. În prefaţă, marele dramaturg Eugène Ionesco, cunoscut prin intransigenţa sa stilistică şi morală, îşi arăta admiraţia totală faţă de autorul abia cunoscut, pe care îl încadra între „eroii şi sfinţii epocii noastre”. Aşa se face că Remus Radina a devenit un model respectat de prieteni şi temut de cei ce atentau la libertatea ţării sale dragi; ţară pe care, totuşi, întâi dictatura lui Nicolae Ceauşescu şi mai apoi sănătatea tot mai şubredă, nu i-au mai îngăduit s-o revadă nici măcar după revoluţia din decembrie 1989.
Urma să rămână la Paris până la moarte, căci a fost repede absorbit de activitatea exilului: îngrijirea cimitirului de la Soultzmatt din Alsacia, unde în primul război mondial au fost înmormântaţi 678 de militari români; crearea la Paris a unui mormânt al eroului anticomunist din exil; promovarea prin postul de radio „Europa Liberă” a unui proiect de lege pentru eliberarea deţinuţilor politici din ţară; sărbătorirea anuală a Zilei Eroilor; publicarea de articole despre România… şi multe altele. Pe lângă asta şi-a îngrijit boala incurabilă dobândită în închisoare, în condiţii optime, ştiut fiind că sistemul medical francez este printre cele mai generoase din lume.
„Testamentul din morgă” (titlu simbolic pentru că, tot timpul, autorul s-a simţit, începând cu anii de închisoare, pe pragul dintre viaţă şi moarte) este o cutremurătoare autobiografie, un amestec de încăpăţânare şi eroism, de intoleranţă în faţa tiraniei şi de altruism faţă de tovarăşii de suferinţă, de rigiditate faţă de preceptele normalităţii şi de sacrificiu faţă de cei aflaţi în suferinţă şi neputinţă.
Viaţa i-a fost marcată de nenumărate gesturi de demnitate extremă, în aparenţă utopice, dar care îl înscriu în istorie.
În 1946 a demisionat din armata comunistă, în care era sublocotenent, motivând că el a jurat credinţă poporului şi nu partidului căruia era obligat să-i declare credinţă.
Rămas şomer, a coborât la muncile cele mai înjositoare pentru a se întreţine la facultatea de Drept; acolo a urmat cursurile de Drept internaţional, cu care s-a blindat toată viaţa, pentru a-şi apăra, teoretic cel puţin, libertatea individuală.
În 1949 a fugit în Iugoslavia, pe care o credea mai liberă decât propria ţară, dar care l-a închis într-un lagăr de muncă forţată, după care l-a expulzat direct în braţele Securităţii române.
Condamnat şi închis pentru cinci ani, îşi sfidează slăbiciunea fizică făcând – pe „Şantierul morţii” de la Canalul Dunăre-Marea Neagră – numeroase greve ale foamei, ale setei, ale tăcerii, nu în apărarea sa, ci a camarazilor bolnavi, bătuţi, înfometaţi, obligaţi la munci care le depăşeau puterile. Încercările de a fi hrănit cu forţa eşuează. Se blochează în celulă până când o comisie din Procuratură vine să constate situaţia şi să ia măsuri pentru îmbunătăţirea vieţii deţinuţilor.
La puţin timp după eliberare, întocmeşte un memoriu prin care cerea, în toamna lui 1956, eliberarea tuturor deţinuţilor politici din România şi retragerea trupelor sovietice din Ungaria. La 10 decembrie 1956 („Ziua Internaţională a Drepturilor Omului”) depune de unul singur memoriul la Ambasada Americană din Bucureşti. La ieşirea din ambasadă este urmărit, gata să fie arestat din nou, ceea ce îl determină să încerce din nou fuga în Iugoslavia (singura ieşire posibilă a românilor spre Occident). Este din nou arestat, imediat ce pune piciorul pe pământul Serbiei, şi din nou este aruncat în braţele Securităţii.
În ancheta care a urmat, în oraşul Timişoara, a fost jignit şi torturat de un ofiţer de securitate, dar nu s-a lăsat până când nu i-a ţinut acestuia un curs de drepturile omului, începând cu paragrafe din Declaraţia de Independenţă americană şi sfârşind cu articole din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, promovată în 1948 de Organizaţia Naţiunilor Unite. Procesul verbal al anchetei, descoperit în arhivele fostei Securităţi, este un unicat în felul său: victima îi explică torţionarului câte legi juridice şi morale încalcă prin comportamentul său. Este ca o reeditare a luptei lui David cu Goliat. Noua condamnare – la zece ani – îl aruncă din nou în închisori, unde reia seria grevelor personale. Dar în temuta închisoare Gherla, mişcarea sa se transformă – la 14 iunie 1958 – într-o grevă generală, cu sute de participanţi, ceea ce îl transformă în simbol al tuturor închisorilor.
Se obişnuieşte cu tortura, cu carcera având cuie în pereţi şi apă pe jos, iar suferinţa aceasta – acceptată şi chiar provocată – devine a doua natură a sa. I se duce vestea în întregul gulag românesc şi temnicerii intimidaţi de nepăsarea lui în faţa morţii ajung să se bucure când „scapă” de el, la expirarea pedepsei. Dar ieşirea din închisoare nu este cu mult mai plăcută, căci urmărirea, şantajul, ameninţările şi teroarea Securităţii îi transformă viaţa într-un coşmar programat.
Gestul Franţei de a-l scoate din acest infern era el însuşi o recunoaştere a neomeniei regimului politic din care venea. Şi – implicit – a anormalităţii sistemului comunist în comparaţie cu normalitatea cetăţenilor simpli, cei care înţeleg că lumea este clădită (sau ar trebui să fie clădită) din iubire, credinţă şi speranţă…
*
Acest articol apare cu sprijinul Academiei Civice.
