Cel mai mare coregraf român, Gigi Căciuleanu, este o „carte“ cu poveşti. Nu e doar un mare dansator, ci şi poet, filosof şi chiar matematician. Multe dintre poemele sale sunt adevărate demonstraţii matematice. Chiar de Ziua Îndrăgostiţilor, la Opera din Iaşi i se joacă superbul „Imagine All The People“, un spectacol ce face cât o declaraţie de dragoste.
Întreaga sa viaţă a fost un călător, pendulând între Paris, Bucureşti, Santiago de Chile, Moscova şi câte şi mai câte alte meleaguri. „Unde sunt acasă?“, se întreabă el mai mult retoric. „Cu adevărat, numai într-o sală de dans, într-o sală de spectacol,oriunde ar fi ea. Sunt întotdeauna acasă în faţa publicului.
Casa mea e la Paris… Da. Acolo revin mereu. Însă, gândindu-mă bine la sensul ne-inocent al termenului, pot să-ţi mărturisesc că parcă nicăieri nu m-am simţit realmente acasă. Niciodată. Asta de mic copil. Şi poate, pentru acest motiv mă simt acasă peste tot“.
Gigi Căciuleanu este un cetăţean al lumii poate şi pentru că a crescut într-o familie cosmopolită. „Sunt un cocktail“, glumeşte el.“ Provin dintr-o familie foarte amestecată, de români basarabeni, ruşi şi greci. Tatăl tatii e grec rusificat de mai multe generaţii, mama tatii – grecoaică get-beget, din Atena, cealaltă bunică este rusoaică din Sankt Petersburg, iar celălalt bunic este moldovean.
Cum se spunea printre verii mei: «tata rus, mama rus, da' Ivan – moldovan».
Acasă !?… Bunicul român și bunica rusoaică nu erau nici unul la ei acasă când s-au cunoscut, ci în… Polonia, unde trupele ţariste (cărora le aparţinea şi tatăl bunicii, ca general, şi viitorul ei soţ, ca tânăr ofiţer din Basarabia, ca şi azi, ruptă de România ) ocupau Varşovia. S-au logodit şi au venit să trăiască la el, în Basarabia, care, la vremea aceea, făcea parte din Rusia, înainte să redevina românească şi după aceea să o ia din nou ruşii. Bunica asta a mea, Babuşca Lida, era formidabilă. Vorbea şapte limbi; cânta superb la pian şi la alte câteva instrumente printre care figura şi balalaica; avea şi noţiuni de medicină; fusese infirmieră voluntară pe front în timpul războiului civil din Rusia, şi avea, pe deasupra, şi o evidentă vocaţie de asistentă socială. Ca şi la Măşcăuţi, pe pamântul familiei Sârbu, înfiinţase un dispensar unde îi îngrijea pe ţărani şi pe copiii lor de bubele curente de la şară, drept care ei o adorau.
Când, în '40 li s-au dat numai 24 de ore ca să-şi părăsească ceea ce devenise pentru ea adevăratul ei «acasă», bineînţeles că ai mei au venit în România, unde mama termina facultatea de agronomie iar sora ei mai mare avea un apartament. Un «acasă» al ei, la Bucureşti, într-un apartament unde se înghesuiseră în două cămăruţe vreo treizeci de rude, refugiate şi ele“.
Şi totuşi care dintre aceste naţii îl defineşte mai bine? „De când o ştiu, bunica mi-a spus ca ea este româncă, din cauza faptului că România a primit-o într-un moment de mare cumpănă. Cu ea însă am învăţat ruseşte, o rusească foarte curată, care ulterior mi-a prins nespus de bine, atât pentru studii la Moscova, la Teatrul Bolshoi cât şi pentru lucrul cu artişti ruşi ca Maia Plisețskaia, de exemplu…. Nu demult, prezentând „Oskolki“, spectacolul meu inspirat din Cehov, şi un altul, „Noaptea mea cu Nijinski“, la Sankt Petersburg şi la Moscova am fost complimentat pentru felul meu de a vorbi limba lor, fără accent şi la un nivel academic.
«Spasiba», Babuşca-Lida. Sau mai bine zis «merci-ba» cum spunea ea râzând. Tot ea ne povestea că la refugiu nici nu i-a trecut prin minte să ia cu ea nimic din ceea ce se cheamă «de valoare», nici măcar o bijuterie. A plecat cu Biblia într-o mână şi cu cactusul în cealaltă. Acest cactus însemna foarte mult pentru ea: îl scăpase de la îngheţ, îl îngrijise, îl crescuse, îl bibilise… Plante ca astea, pe vremea aceea, nu se găseau ca acum, când sunt pe toate drumurile. L-a luat deci la drum…. Era minunea ei, ca un copil ultim născut. Copilul ei minune. Singurul lucru de salvat. Singurul lucru, împreună cu Biblia adusă de ea din St. Petersburg şi care astăzi se află la Paris, la mine… acasă“.
Una dintre ciudăţeniile sale este că nu suportă pijamaua. „Foarte multă vreme, tot când eram mic, am refuzat categoric să dorm noaptea cu o bluză de pijama pentru că eram ferm convins că trebuiau să-mi crească aripile, iar pijamaua le va împiedica s-o facă… Şi acum mă feresc să port pijama“, mărturiseşte el cu un zâmbet ghiduş.
Bunicul, rusul alb
Poate şi pentru că unica sa moştenire este Biblia de la bunica, Gigi Căciuleanu recunoaşte că a fost dintotdeauna un om foarte credincios, chiar şi în momentele în care a te declara creştin era un lucru periculos.
„Când eram copii nu aveam voie să purtăm cruciuliţă la gât, bineînţeles, şi trebuia să o ascund sub cravata de pionier. Spre groaza şi chiar spaima părinţilor. Dedusca-Sasha, bunicul meu dinspre partea tatei, care nu ştia şi nici nu voia sa vorbească altfel decât ruseşte, purta la 80 de ani o barbă de ofiţer de cavalerie şi era tuns ca ruşii albi – cei răi din filmele sovietice! – şi se şi comporta în mod ostentativ, ca ruşii – într-o permanentă, şi, pe cât de mută, pe atât de elocventă, manifestare de protest -, pentru a nu fi confundat cu ruşii roşii care tocmai îl «eliberaseră» și îl goniseră cu toată familia de la el de acasă. Mergea cu mine pe stradă şi cum ajungea în fața unei biserici se punea în genunchi și se închina de mama focului ca ruşii albi, desigur, cei din filmele cu Ivan cel Groaznic. Mama şi tata turbau, turbau, pentru că era momentul în care, pentru aşa ceva, puteai să dispari fără urmă cu rude cu tot pentru vreo 10-15 ani. Iar pe de altă parte, mă ştiau chiar foarte capabil să-i reproduc cât se poate de fidel şi de artistic gesturile (care, mărturisesc,
mi-au lăsat o impresie mai mult decât puternică până astăzi) în faţa colegilor, sau, şi mai rău, a vreunui profesor mai zelos, la şcoală“.
Exmatriculat de la Şcoala Tehnică Superioară Specială de Coregrafie
Încă de pe băncile şcolii a dat piept cu „jungla“ existenţei. „Una din figurile cele mai luminoase din acele momente de iniţiere în cruzimile junglei vieţii care s-a dovedit a fi pentru mine Şcoala Tehnică Superioară Specială de Coregrafie din Bucureşti, a fost Doamna Jessie. O minunată dansatoare, figură importantă a dansului contemporan românesc, venită din pură întâmplare s-o înlocuiască ocazional pe profesoara noastră de balet care mă ignora total, şi în consecinţă, nu mă distribuia în nimic. Jessie a fost primul om din viaţa mea de «profesionist» care mi-a dat să dansez un număr la spectacolul şcolii. Un vals. Cu o fetiţă, care, în plus, era considerată de toți ca foarte bună. Fericire de nedes-cris. Făceam parte din spectacol laolaltă cu ceilalţi.
Primii ani de şcoală au trecut cum au trecut. Ceaţă. Lipsă totală de amintiri. În afară de faptul că nu ştiu cum, nici de ce, obţineam note foarte mari. Ceea ce trebuia însă să se întâmple s-a întâmplat!
Eram încă în ciclul elementar când am trăit un moment total suprarealist. Tocmai luasem premiul întâi pe şcoală, fusesem felicitat, evidenţiat. Avusesem nota cea mai mare şi am plecat acasă cu o mulţime de cărţi primite ca premiu, care mi-au făcut cea mai mare bucurie. Nota era o chestie abstractă, dar cărţile erau acolo, reale, grele, sub braţ şi reprezentau adevăratul premiu.
Multe dintre ele le mai am şi astăzi.
Nu mă pot însă plânge, la noi acasă au fost întotdeauna multe cărţi, de mâncare mai lipsea, dar cărţi se cumpărau, şi în românește şi în rusește, care erau mai ieftine, dar şi de ocazie, în franceză, engleză, germană.
Căpătasem, deci, o mulţime de cărţi şi am plecat de la şcoală sărind într-un picior. A doua zi tata, ducându-se la şcoală să ia rezultatele, s-a uitat pe lista celor promovaţi şi a văzut ca nu figurez. Atunci a intrat la directoare să o atenţioneze că e o greşeala în aceste liste.
Directoarea, de care nouă, elevilor, ne era tuturor, cumplit de frică, stânjenită puţin, i-a spus: «tovarăşul Căciuleanu, ştiţi cum e, e o problemă cu dosarul…»
Tata tocmai fusese dat afară din serviciu pe temă de dosar, mama, tot cam din aceleaşi motive, nici nu avea serviciu, în afară de obligaţia familială de a îngriji un «trib» de vreo 20 de indivizi de toate vârstele, locuind toţi în acelaşi subsol de pe Eremia Grigorescu… Deci: «băiatul nu are origine sănătoasă», a conchis ea jenată, «asta e situaţia». Mai erau şi câţiva copii aduşi din Bărăgan, care trebuiau să intre morţi-copţi în şcoală, ca să acopere cota de fii de ţărani. Aşa am fost scos afară din şcoală. Eliminat pentru a fi terminat anul cu premiul întâi. Origine nesănătoasă, ce mai…
Am făcut, pe moment o criză profundă. Nu o criză de nervi, nu-mi puteam permite acest lux, ci pur şi simplu, am început să mă topesc. Mi-am dat seama că îmi era, începând cu acea zi, total interzis să devin dansator. Mi se spulberau toate speranţele născute în excitaţia serilor în care părinţii mă duceau la Operă, la spectacolele de balet – patru lei costa atunci biletul la balconul trei – şi îi vedeam pe scenă pe Irinel Liciu şi pe Gabriel Popescu. Pentru copilul care eram atunci, care asculta, cu sufletul la gură – cu o emoţie pe care am s-o resimt, sunt sigur, la fel de intens în toate vieţile pe care le voi mai trăi de acum încolo, orchestra acordându-se în fosă când se pregătea pentru „Noaptea Valpurgiei“ sau pentru „Lacul lebedelor“, unde urma să apară acea minune de Irinel Liciu – toate acestea erau tăiate din domeniul, nu numai al posibilului, dar şi al visului.
A fost o adevărată cădere.
Micul păpuşar
Copilul exmatriculat din cauza originii „nesănătoase“ a depăşit acel moment teribil tot prin artă.
„Salvarea mi-a venit de la teatrul de păpuşi. Aveam acasă câteva marionete căpătate de la unii şi de la alţiii, – o Măriucă, un Caţavencu, un ursuleţ-Martinică, un Popeye-marinarul (pe care îl botezasem Sindbad) -, dar erau complet disparate şi de diferite dimensiuni. Imaginam scenarii delirante, făcând probabil haz de necaz – latura asta a noastră, românească, e probabil cel mai sigur mecanism de supravieţuire pe care îl cunosc. Organizam cu ai mei acasă un fel de şedinţe de râsoterapie. Ei stăteau ca la teatru şi eu îi făceam să râdă. Așa încercam să mă lecuiesc.
Unchiul meu, meşter talentat cu mâini de aur, tocmai întors dintr-o forţată vilegiatură de câţiva ani în Siberia, mi-a făcut un mic teatru, dintr-o ramă de fereastră pe care a întors-o pe dos şi i-a pus o cortină, un fel de perdeluţă în fața scenei. Împreună cu mătuşa mea, Mama-Dia, sora mamei, primul meu amor, care era ceva mai liberă, după birou (avea, dintr-un motiv complet inexplicabil, statutul social cel mai ridicat din familie – ajunsese să aibă o slujbă de dactilografă în limba rusă la revista sovietică «Narodnaia Rumânia»), am început o serie de turnee; adică să ne trambalăm prin Bucureşti cu o tărăboanţă conţinând teatrul şi păpuşile pentru a da spectacole oriunde era cineva dispus să ne primească.
Spectacolul îl prezentam bineînţeles, întâi acasă, în şedinţele de râsoterapie. După aceea au început să mai vină şi alţii pe la noi, pe urmă ne-au primit câţiva cunoscuţi pe la ei pe acasă. Până la urmă mi s-a dus vestea şi am început să fiu invitat pe la orfelinate sau la cămine de copii, unde dădeam spectacole pentru cei mici. Asta a durat un an de zile.
A fost un an de euforie. Făceam tot, eram şi autor şi păpuşar şi actor. Mama-Dia, mătuşa, stătea cu mine după paravan şi făcea figuraţie cu păpuşile care participau mai puţin la acţiune, în timp ce eu mânuiam şi vorbeam pe toate tonurile şi cu toate vocile personajelor de pe scena. Privindu-mă, ea uita să-şi mai mişte «figuranţii» care înţepeneau şi erau gata, cât p-aci să-mi strice scena. Ca s-o readuc pe pământ, o muşcam, câteodată chiar foarte tare, pe Mama-Dia de cot, care cot era mai mult decât consistent şi avea un gust de neuitat pe care îl voi asocia toată viața, cred, cu senzaţia momentului de absolută nebunie, dar şi absolut imposibil de descris în vorbe, al jocului meu de păpuşar.
Revenirea la şcoală
Şi totuşi cum de vorbim azi de dansatorul şi de coregraful Gigi Căciuleanu? Iată de ce: „Între timp, mama s-a dus la şcoală, a vorbit cu secretara de partid, care era o doamnă – chiar o doamnă! – şi mai era şi profesoara noastră de română.
A venit să vadă un spectacol, a mai adus câţiva profesori şi, în fine, s-a aflat de treaba asta. Sub pretextul foarte periculos şi riscant pentru ea, şi anume acela că eram născut pentru a fi artist, şi că talentul, câteodată, poate fi mai important decât dosarul, a cerut să fiu reprimit în şcoală, pe răspunderea ei. Târgul cu mama însă fusese foarte clar: trebuia să fiu primul la învăţătură. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Într-un fel pot să spun că am supravieţuit acestui prim moment de criză teribilă din existenţa mea, că am recăpătat dreptul de a face din Mişcare motorul, ba chiar scopul vieţii mele, datorită faptului că am fost pe undeva nevoit să descopăr arta.“
