Text publicat de revista Societatea de Mâine, apărută la București, în martie 1934, sub semnătura lui Constantin Sudețeanu.
„De la început am putea spune, în această privință, că nicăieri opinia publică nu se exercită mai mult sau nu este mai mult la ea acasă decât în viața politică însăși. De ce? Răspunsul ar fi foarte simplu, dacă ținem seama că viața politică, prin ea însăși, în complexul funcțiunilor sociale, este o funcțiune regulatoare a vieții sociale, luând viața politică în înțelesul precis de activitate a guvernării grupurilor sociale.
Nimic mai firesc atunci ca opinia publică, care este o formă de control social, să se exercite mai mult în acest domeniu al vieții politice ca funcțiune regulatoare a totalului.
Peste tot se cere omului politic, ca om de guvernământ sau om de Stat, să țină seama de opinia publică, să dirijeze, să urmeze curentele de opinie publică etc. Lăsăm la o parte controversa dacă omul de Stat cu adevărat mare trebuie să anticipeze sau numai să cunoască curentele de opinie, supunându-se lor. Spre a crea el, omul de Stat, curente de opinie, care nici nu sunt latente în conștiința contemporanilor săi, aceasta ar fi o altă chestiune, a cărei rezolvare ar presupune să știm mai întâiu dacă domeniul politic este susceptibil de asemenea creațiuni sau dacă creația politică poate fi o creațiune ca și creația artistică sau culturală în genere. Am fi dispuși mai curând să credem că, în ordinea politică, primează actualitatea ca realitate imediată, iar rolul omului de Stat este să descifreze sensul adânc al acestei realități.
Politica este mai ales o ordine de realități. Dar oricum ar fi și oriunde am căuta tipul omului de Stat, în cadrul lui Machiavelli sau aiurea, omul de Stat se definește în funcție de opinia publică, adică chipul în care înțelege sau utilizează această opinie. Mai la urma urmei, aceasta este realitatea cu care el are de a face și pe care trebuie să o cunoască.
A naviga între posibil și imposibil
Arta de a guverna sau arta politică se definește perfect prin raportarea la această realitate fundamentală, care este opinia publică.
De aceea, se cere omului politic să cunoască opinia publică, lui nu-i este permis să se închidă în „turnul de fildeș”, care-l izolează de lumea înconjurătoare. Expresii ca „pulsul opiniei publice” materializează oarecum, la îndemâna oamenilor de a doua mână, ceea ce este imponderabil în opinia publică, pe care o scrutează ochiul adevăratului om politic. Omul politic trebuie să se strecoare, este adus să treacă adesea printre Scyla și Caribda. Între el și opinia publică, ca într-un amalgam de transfuzii subtile, este o continuă întrepătrundere de gânduri și năzuințe, ceea face ca el să fie la nivelul timpului său și, din plenitudinea ființei sale, apare uneori ca anticipând opera timpului. El are, mai presus de orice, îndemânarea aceasta de a preveni sau întoarce greutățile presărate în calea lui.
De aceea, poate că nicăieri n-am găsit o caracterizare mai plastică a acestei arte decât la istoricul german Mommsen, când în portretul lui Cezar îi atribuie ca nedespărțit de cariera sa „tactul politic cu care navighează între posibil și imposibil”.
Deci tactul politic, sau altfel zis, arta politică, înseamnă a naviga între posibil și imposibil. Iată de ce, dacă a forma sufletele este o artă atât de subtilă și de grea, nimic nu întrece în subtilitate și greutate această altă artă: să fii pe culmea aspiraților populare și a te îmbina armonios în sufletul nedefinit al popoarelor. De aceea, oamenii mari politici și de Stat sunt apariții atât de rare, mai rare decât în alte domenii de activitate omenească.
Se va zice, totuși, și se pune întrebarea: dacă oamenii politici, cei adevărați, cârmuiesc prin opinia publică, cum rămâne cu regimurile de stăpânire absolută, unde opinia publică este nesocotită? Sau, cu alte cuvinte, dacă omul politic poate guverna cu opinia publică, poate guverna și împotriva ei? Nu sunt cârmuite uneori, spre nefericirea lor, popoarele în afară de opinia publică?
Apoi sunt, se zice, țări de opinie și țări fără de opinie publică. Toate acestea sunt numai diferite expresii ale aceluiași fapt unic, voind să spună că omul mare politic nu se susține totdeauna prin opinia publică și nu el datorește ei, ci mai curând ea lui.
Spre a înțelege mai bine cum se pune chestiunea, trebuie să amintim că opinia publică în sens adevărat este o funcțiune de control social și deci ea ar exista numai acolo unde îndeplinește această funcțiune. Adică faptul acesta există numai acolo unde îi recunoaștem acest caracter de a îndeplini funcțiunea lui esențială.
Forme și roluri
Așadar, opinia publică ar exista numai în guvernământul democrației și astfel putem admite aceată definiție a lui Lowell, care spune că, dincolo de procedură, de întinderea dreptului de vot sau mașinăria alegerilor, „guvernământul popular, cel puțin printr-un important aspect, poate fi considerat acela, care consistă în controlul opiniei publice asupra treburilor politice.”
Însă o restricție trebuie făcută aici, pe care o face însuși Lowell, asupra formelor de guvernământ, deoarece filosofii politici nu izbutesc să vadă prin ele (să nu se oprească la aparențe) și atribuie formelor un înțeles pe care, de fapt, ele nu îl au. El spune: „Guvernământul popular poate exista în substanță sub forma unei monarhii și un despotism autocratic poate fi stabilit fără să suprime formele democrației.”
Deci, dacă suntem bine înțeleși, nu formele de guvernământ decid de felul cum sunt guvernate popoarele, ci rolul efectiv prin care ele sunt împărtășite la controlul treburilor politice; iar acesta se face de opinia publică.
S-ar zice atunci că formele din clasificările clasice ale guvernământului, de la Aristotel până la Montesquieu, ar trebui revizuite sau cel puțin confruntate cu înțelesul real, care nu stă în formele catalogate de filosofii politici. Aceasta ne dă de gândit la unele stări contemporane, să fim mai puțin grăbiți a vorbi despre democrație, numai fiindcă am instaurat formele exterioare ale democrației.
Dar ceea ce vrem să arătăm acum este că nu numai se poate urmări această identificare între adevărata artă politică și opinia publică, așa cum am susținut mai sus, ci, mai mult, că nu se poate închipui un regim cât de autocratic, care să stea în afară de orișice opinie. Ar însemna că el este suspendat în vid, căci și cel mai neîmpăcat autocrat cârmuiește în vederea unei opinii, care să-i fie pârghia de susținere.
Chiar când un regim se exercită în afară de opinia publică, de fapt opinia publică intră în calculele deținătorilor puterii. De aceea, chiar dacă în cazul acesta opinia publică nu contrololează treburile politice, cel puțin ea e controlată. Dar și într-un caz, și într-altul opinia publică există ca fapt. Se va zice poate că în cazul acesta, când ea este controlată, există mai mult fantoma opiniei publice. Vrem însă să constatăm atâta, că un regim autocratic cheltuiește multă energie spre a menaja, cum se zice, opinia publică; iar preocuparea continuă a acestor menajamente este dovada că opinia publică intră în calculele cțrmuitorilor. De aceea, cu bună dreptate spune Park: „Nu există și n-a existat probabil niciodată un guvernământ care să nu stea pe opinia publică. Dovada cea mai bună este faptul că toate guvernămintele au căutat, fără deosebire, sau să o controleze sau cel puțin să o inspire și să o dirijeze.
Astfel, el citează exemplul comuniștilor din Rusia, care au pus stăpânire pe școli, căci în școală vor bolșevicii să împlinescă sau să desăvârșească revoluția. Adică, atunci când n-au cu ei opinia generației actuale, vor să aibă opinia generației de mâine, pe care o pregătesc în școală. Alte exemple tot atât de elocvente ne stau la îndemână, cum ar fi fascismul în Italia…
Dacă ținem, deci, la punctul acesta de vedere, omul politic sau de Stat nu cârmuiește niciodată în afară de orice opinie, căci el, prin tânăra generație, vrea să aibă de partea lui opinia care-l desparte de generația actuală.”
