Evreii s-au confruntat cu două tipuri de Holocaust: cel organizat în Transilvania de Nord de trupele maghiare de ocupație și de cel organizat de autoritățile române.
Muzeul de Artă din Cluj a găzduit joi simpozionul Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului. Evenimentul a fost organizat la inițiativa clujeanului Andrei Klein, unul dintre cei patru supraviețuitori ai lagărului morții de la Moghilev, din Transnistria, unde mii de evrei au fost exterminați de autoritățile române. Andrei
Klein s-a născut, de fapt, în lagărul organizat de autoritățile române în vederea exterminării evreilor. La evenimentul de la Cluj au participat numeroși istorici, care au vorbit despre evenimente precum Pogromul de la Iași, cel din Dorohoi sau cel din Galați, potrivit ClujToday.ro.
Istoricul Adrian Cioflâncă spune că ”astfel de lucruri au devenit posibile pentru că în societatea românească domnea o atmosferă genocidală, profund antisemită”. Deși unele rapoarte arătau că persoanele ucise ar fi fost comuniști sau sabotori, alte documente contrazic aceste minciuni, mai spune Adrian Cioflâncă.
În România au existat două tipuri de Holocaust. Românii i-au deportat pe mulți dintre evrei și romi în lagărele morții din Transnistria și Ucraina, în timp ce evreii și romii din Transilvania de Nord au fost trimiși de autoritățile maghiare de ocupație în lagărele de exterminare de la Auschwitz, Bergen-Belsen sau Bierkenau. În Transilvania de Nord, din primavera anului 1944, după ce la Budapesta ajunsese la putere partidul nazist al Crucilor cu Săgeți, evreii au fost adunați în ghetouri, precum cel de la Fabrica de Cărămidă din Cluj, apoi au fost încărcați în trenurile morții și trimiși spre lagărele de exterminare organizate de naziștii germani în Polonia ocupată.
O pată rușinoasă pe obrazul României
Rădăcinile Holocaustului din România pot fi căutate în antisemitismul profund care era îmbrățișat de mulți români în perioada interbelică. Cea mai abjectă formă de antisemitism a fost promovată de Mișcarea Legionară. Însă și alte curente politice erau profund antisemite. Debutul persecuțiilor antievreiești poate fi considerat anul 1938, când la putere a ajuns un Guvern condus de poetul naționalist Octavian Goga. La începutul acelui an, în România fuseseră înregistrați 757.000 de cetățeni români de origine evreiască. Până în 1941, jumătate dintre ei își pierduseră cetățenia română. Octavian Goga a retras cetățenia română pentru 120.000 dintre ei. Alți 270.000 au rămas în Transilvania de Nord, ocupată de Ungaria, în Basarabia și Bucovina de Nord, ocupate de URSS, sau în Cadrilaterul care a revenit Dobrogei. Toamna anului 1940 a marcat, o dată cu instaurarea dictaturii legionare, o nouă etapă în Holocaustul românesc.
Legionarii au început o adevărată acțiune de exterminare a populației evreiești. Zdrobirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941 a adus o oarecare relaxare temporară, iar dictatorul Ion Antonescu a permis unui număr de aproximativ 80.000 de evrei să părăsească România. Însă intrarea României în război, în iunie 1941, a adus un nou val de persecuții. Jafurile, violurile și omorurile în rândurile evreilor din Basarabia și Bucovina au jalonat înaintarea armatei române. Evreii din provinciile eliberate de sub ocupația URSS au fost deportați în 15 lagăre ale morții din Transnistria. 160.000 de oameni au fost trimiși spre aceste lagăre. 25.000 au murit pe drum, din cauza condițiilor înfiorătoare. O nouă pată pe blazonul armatei române avea să fie reprezentată de masacrul de la Odessa.
După ce comandamentul de război român a fost aruncat în aer de sabotorii sovietici care acționau în Odessa după ce orașul fusese cucerit de români, dictatorul Ion Antonescu a ordonat o represiune sălbatică. Doar în Odessa au fost uciși între 15.000 și 40.000 de evrei. În întreaga regiune, au fost uciși 100.000 de oameni. Mulți alți evrei și romi au murit în lagărele de exterminare din Transnistria. Nu doar dincolo de Nistru au fost uciși evrei. Pe teritoriul Vechiului Regat, au avut loc pogromurile din Iași, Galați, Dorohoi și în mai multe localități.
Doar la Iași au fost uciși 12.000 de oameni, fie pe loc, fie în trenurile morții cu care au fost deportați și al căror traseu este jalonat de gropi comune. Totuși, dictatorul Ion Antonescu a refuzat să îi deporteze pe evreii din jurisdicția sa la Auschwitz, în 1942, în condițiile în care acolo evreii din România ar fi fost supuși unui regim și mai odios de exterminare, dacă pot fi imaginate diferite trepte ale josniciei.
