Un șir neîntrerupt de calomnii a fost introdus în manualele comuniste de istorie, pentru a-i denigra pe Regele Ferdinand și pe Regina Maria și pentru a ascunde comportamentul reprobabil al trupelor rusești din timpul războiului.
„România liberă“ continuă serialul dedicat modului în care comuniștii s-au folosit de manualele de istorie pentru a falsifica adevărata istorie a țării. Cel care a demantelat mecanismele propagandei comuniste, care continuă să facă victime și azi, este istoricul clujean Cornel Jurju, autorul unei cărți de excepție, „Tovarășii împotriva Coroanei“, apărută în acest an la Editura Arganout. Cornel Jurju arată cum autorii manualelor comuniste au încercat să minimalizeze rolul jucat de Regele Ferdinand I și de Regina Maria în Marea Unire și, pe de altă parte, să facă uitate comportamentul îngrozitor al armatelor rusești bolșevizate pe teritoriul României.
Citește și: Cum l-au torturat comuniștii pe Iuliu Maniu la Sighet
Adevărul istoric
„Plecând de la amploarea angajamentului românesc, dar mai ales de la urmările deosebit de favorabile asupra evoluţiei naţiunii şi statalităţii româneşti, Primul Război Mondial a fost un eveniment cu o dimensiune unică în istoria României. Războiul din 1877-1878 a adus României independenţa şi completarea teritorială cu Dobrogea. În continuarea acestui proces şi după sacrificii enorme, Primul Război Mondial s-a finalizat cu un extraordinar succes românesc. Lua fiinţă România Mare, în a cărei componenţă intrau cam toate teritoriile locuite majoritar de către români, chiar dacă acestea aparţinuseră aliaţilor sau duşmanilor din anii războiului. Naţiunea română era întregită, iar statul naţional român atingea apogeul dezvoltării sale. A accepta că marile momente ale războiului, dar şi triumful de după au fost indisolubil legate şi de aportul Coroanei este un fapt care aparţine spaţiului logic, dar şi unei priviri obiective asupra desfăşurării istoriei. Împreună cu Ionel I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, generalul C-tin Prezan etc., Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost figurile centrale ale epocii unioniste româneşti“, scrie Cornel Jurju.
El amintește faptul că Regele Ferdinand I și-a asumat rolul de a apăra interesele României și de a intra în război de partea Antantei, chiar cu prețul unui imens sacrificiu personal.
El era nevoit să intre în război contra țării în care se născuse și împotriva propriei sale familii de sânge. România era nevoită să renunțe la alianța care o lega de Puterile Centrale.
„Sugestiv, pentru drama personală prin care trecea, a fost dialogul pe care regele l-a avut în Consiliul de Coroană din 27 august cu germanofilul P.P. Carp. Atunci când acesta şi-a exprimat scepticismul că «Hohenzollernii»/germanii vor putea fi învinşi, Regele Ferdinad a recurs la o replică surprinzătoare, dar tipică pentru temperamentul său. «Sire, nu-i putem învinge pe Hohenzollerni! Vă înşelaţi, domnule Carp, i-a răspuns regele, am învins deja unul…», referindu-se evident la sine însuşi. Oricum, opţiunea militaro-politică în favoarea Antantei l-a expus pe Regele Ferdinand unor dureroase represalii din partea Germaniei. Numele lui a fost şters din Marele Catastif al Hohenzollernilor. La Sigmaringen, familia a arborat doliul, ca şi cum el ar fi murit. Fratele lui mai mare l-a declarăt trădător de neam şi de arme. Capul familiei, Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei, i-a retras Regelui Ferdinand al României ordinul Casei sale“, scrie istoricul clujean în cartea sa.
Faptele în propaganda comunistă
Realitatea istorică nu conta deloc pentru autorii manualelor comuniste de istorie. “Ferdinand I abia dacă era pomenit de câteva ori în contextul Primului Război Mondial/al Marii Uniri şi doar în cazul anumitor ediţii de manuale. Prima dată cu ocazia Consiliului de Coroană din 27 august 1916, când a fost decisă intrarea României în război. Regele Ferdinand era consemnat mai degrabă cu titlu de inventar, fără a fi redat punctul de vedere exprimat pe parcursul dezbaterilor. Mai era semnalată implicarea regelui Ferdinand în problematica împroprietăririi ţărănimii. Intervenţia era aşezată sub semnul oportunismului, promisiunile către ţărani fiind făcute numai cu scopul a-i ţine la distanţă de ideile bolşevismului triumfător în Rusia. „Pentru a-i înşela pe soldaţi, regele şi guvernul manevraseră şi cu o serie de promisiuni demagogice, în primul rând cu promisiunea reformei agrare“. Unul dintre manualele anilor ’80 oferea chiar o justificare pentru dezinteresul pe care-l manifesta cartea de istorie faţă de cel de-al doilea rege al României. Ea provenea din obişnuitul registru al calomniilor cu care erau „gratulate“ personalităţile dinastiei de către istoriografia română a vremii. Regele Ferdinand era considerat un personaj „veşted“, nesemnificativ, motiv pentru care putea fi lăsat în afara lecţiei de istorie. „Conducerea ţării era în mâinile lor (a bogătaşilor). Regele Ferdinand nu avea vreo însuşire mai deosebită de cârmuitor“. Practic, istoria predată şi învăţată la şcoală în anii comunismului îl cenzura pe Regele Ferdinand din cele două evenimente de referinţă pentru poporul român în secolul XX: Primul Război Mondial şi constituirea României Mari. Observaţia este cu atât mai valabilă în cazul Reginei Maria. Nici unul dintre manualele consultate, indiferent de categoria de vârstă căreia i se adresa, nu conţinea măcar numele Reginei Unirii. Persecuţia comunistă asupra „indezirabililor“ din societate era transferată şi asupra istoriei. (…)
De altfel, burghezia şi moşierimea erau intercalate în povestea războiului în imorala şi cunoscuta ipostază a obsesivei acumulări de resurse. Neavând altceva în cap, „bogătaşii“ României s-ar fi folosit de anii neutralităţii pentru a-şi rotunji profiturile. „Cercurile moşierimii şi burgheziei, dornice să exporte cât mai mult şi mai avantajos, nu s-au dat însă înapoi să contracteze importante cantităţi de cereale şi alte produse cu firme germane şi austro-ungare, vădind prin aceasta înguste interese de clasă“. Războiul în sine devenea pentru capitalişti o şi mai mare oportunitate pentru neînfrânata „foame“ după noi şi noi averi. „În contrast cu suferinţele marii majorităţi a populaţiei, clasele dominante au folosit fiecare ocazie pentru a-şi rotunji averile şi a obţine profituri mari din comerţ, speculaţii bancare, din exploatarea muncitorimii şi ţărănimii. Acestea contribuiau la adâncirea contradicţiilor dintre burghezie şi moşierime pe de o parte, şi muncitorime şi ţărănime, pe de altă parte“. Pe „altarul profitului“, capitaliştii români, cot la cot cu imperialiştii din Occident, erau în stare să sacrifice pe oricine şi orice. Şi în contextul războiului mondial era reasamblat mitul criminalităţii clasei conducătoare, care, în mod premeditat, ar fi trimis nepregătite în tranşee trupele alcătuite din muncitori şi ţărani. „Toate acestea făceau ca frontul să reprezinte un uriaş abator pentru soldaţii care trebuiau să-şi verse sângele numai pentru că aşa cereau interesele imperialiştilor din Apus şi ale clicii exploatatorilor din ţară“.
(…). La nivelul imaginilor-portret, mai cu seamă în perioada comunismului cu tentă naţionalistă, personalităţile războiului erau Ecaterina Teodoroiu, generalii Ion Dragalina şi Eremia Grigorescu. În schimb, era de negăsit un portret al Regelui Ferdinand I, al Reginei Maria, al lui Ionel I. C. Brătianu (prim-ministru), al mareşalilor Constantin Prezan sau Al. Averescu. Trădate de către elita conducătoare burghezo-moşierească, masele populare, pe mai departe singurele depozitare ale interesului naţional, şi-au găsit reazem în „altruista“ armată rusă. „În acele vremuri grele, am avut însă sprijinul armatei ruse. Cu ajutorul ei, armata română a reuşit să se refacă. Apoi, cot la cot, au ţinut piept, cu vitejie, invadatorilor germani, care încercau să ocupe şi Moldova“. Prin această interpretare, manualele anilor ’50 şi parţial ’60, veneau să explice miraculoasa rezistenţă a armatei române pe frontul moldovean din vara anului 1917. În fond, era o formulă interpretativă care diminua nemeritat rolul armatei române în timpul bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz“, mai scrie Cornel Jurju.
Regina Maria, o figură eroică
Cornel Jurju pune în evidență și meritele Reginei Maria, care a fost cu adevărat o figură eroică a războiului. “Pe parcursul derulării războiului, implicarea familiei regale s-a situat de asemenea la un nivel foarte ridicat. Pentru România, după un debut al operaţiunilor militare care părea promiţător, războiul a evoluat după un scenariu de-a dreptul de coşmar. Până în decembrie 1916, în condiţiile neconvingătorului sprijin rusesc şi al totalei apatii aliate de pe frontul balcanic, două treimi din teritoriul regatului a ajuns sub ocupaţie străină. România s-a văzut restrânsă după câteva luni de război la zona Moldovei. Aici s-au retras familia regală, Guvernul, Parlamentul, armata, dar şi un număr semnificativ de civili. Situaţia devenise aproape cu neputinţă de ţinut sub control. Eşecul militar era nefericit completat de pierderi economice imposibil de acoperit, dar şi de o iarnă deosebit de grea, aşa cum a fost aceea din 1916-1917. Tot acest context a împins România, de fapt, într-o criză umanitară de proporţii, în timpul căreia s-a murit în număr mare nu doar în linia întâi, ci şi din cauza bolilor contagioase, a frigului sau subalimentaţiei. În raport cu situaţia dată, reacţia cea mai viguroasă a aparţinut, fără doar şi poate, Reginei Maria. Adesea, la iniţiativa, dar oricum prin directa sa participare a fost creat serviciul de ambulanţă, au fost organizate, cu resursele disponibile, numeroase spitale, au fost distribuite alimente către comunităţile cele mai afectate de sărăcie/foamete. „Am hoinărit printre colibe dărăpănate şi printre stafii palide şi zdrenţuinte, umbre de soldaţi cu faţa ca ceara, cu ochii înfundaţi şi cu haine peticite; rămăşiţe din ce fusese altădată un regiment. Au suferit de frig, de foame, de boală… Din fericire venisem cu mâinile pline…“. Vreme de doi ani, Regina Maria a fost o prezenţă cotidiană în spitale, prin satele izolate ale Moldovei sau, în câteva rânduri, chiar printre ostaşii români aflaţi în linia întâi. Pentru români, militari ori civili, regina României a devenit simbolul speranţei, al rezistenţei atunci când politicieni, miniştri sau generali aplecaseră capul în faţa destinului. Formule precum „mama răniţilor“, „mama regină“, departe de a fi creaţii propagandistice, reflectau un ataşament profund al românilor faţă de Regina Maria, faţă de puterea simbolică a coroanei. „Azi e pentru mine un fel de mândrie aproape cucernică faptul că toate trupele vor să mă aibă în mijlocul lor, mai ales înainte de a intra în foc. Eu le ajut să ţină aprins în inima lor avântul entuziasmului. Haina mea de infirmieră a ajuns pentru ei un simbol. (…) Eram raza care le lumina calea, ceva viu, ceva aievea pentru care ei erau gata să trăiască, să lupte şi să moară. Fiecare om are nevoie de un ideal, de ceva ce se ridică deasupra nivelului celor zilnice“. Mai puţin vizibil în relaţia directă cu poporul, regele Ferdinand a fost implicat în modul cel mai serios în problematica militară, dar şi politică a războiului. Nu-i de mirare, pentru că era posesorul unei semnificative pregătiri şi cariere militare. Acest fapt i-a permis regelui, de pildă, să fie o prezenţă obişnuită şi utilă în procesul decizional al Cartierului General. Mai mereu taciturnul, dar la fel de devotatul rege Ferdinand a fost iniţiatorul, încă din primăvara lui 1917, transferului masiv al proprietăţilor funciare către ţărănime. Pentru ca în 1918, în condiţii vitrege, să adopte o atitudine intransigentă şi care a avut importanţa sa în procesul de preparare a condiţiilor necesare creării României Mari. Reamintim că la sfârşitul anului 1917, fragila Românie rămânea pe frontul estic singurul adversar al germanilor, austro-ungarilor, bulgarilor şi turcilor. După revoluţia bolşevică de la finele anului 1917, Rusia a ieşit din război prin Pacea de la Brest Litovsk din 3 martie 1918. Mai mult, din aliat al României, Rusia s-a transformat într-un duşman periculos, mai ales prin haosul pe care militarii ruşi bolşevizaţi îl produceau în spatele liniilor. Acestea au fost condiţiile dramatice care au obligat guvernul român să încheie armistiţiu cu Puterile Centrale şi apoi Pacea de la Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918. (…) Pe lângă faptul că era timid şi loial, Regele Ferdinand mai era cunoscut pentru consecvenţa sa, uneori dusă până la încăpăţânare. Astfel că, oricâte ameninţări, presiuni s-au făcut asupra sa de către cei care ocupau România, şi chiar de către guvernul germanofil condus de către Alexandru Marghiloman, regele Ferdinand a refuzat să ratifice Tratatul de Pace de la Bucureşti încheiat cu Puterile Centrale. Ulterior, la Conferinţa de Pace de la Paris, tocmai neratificarea actului de la Bucureşti de către rege a oferit negociatorilor români o poziţie juridică rezonabilă, având posibilitatea să argumenteze şi să solicite recunoaşterea de către puterile învingătoare a prevederilor înţelegerii din 1916, implicit a României întregite“, mai scrie Cornel Jurju.
