Unul dintre membrii Familiei Regale a României a fost la un pas de a deveni, în perioada interbelică, Rege al Poloniei. Este vorba de Principele Nicolae al României, fiul Regelui Ferdinand I și al Reginei Maria, fratele mai mic al Regelui Carol al II-lea și unchiul Regelui Mihai I. Principele Nicolae al României a fost, în perioada 1927 – 1930, prim-regent al țării și a condus Consiliul de Regență în perioada celor trei ani în care pe Tron s-a aflat nepotul său, Mihai I.
Ideea instalării Principelui Nicolae pe tronul Poloniei i-a aparținut eroului polonez Jozef Pilsudski, cel care a condus armata poloneză refăcută în războiul de apărare contra Rusiei Sovietice. Această idee este relatată într-un studiu redactat de unul dintre colaboratorii Principelui Nicolae al României, Mihai Fotin Enescu, care, probabil, a aflat-o chiar de la Principe, în ultimii ani ai vieții sale. Principele Nicolae al României a murit în anul 1978 în exil. Mihai Fotin Enescu este un personaj controversat al exilului, care a avut luări de poziție pro-legionare care nu i-au permis să se apropie nici de Regele Mihai I, nici de liderii exilului democratic românesc.
Mai mult, studiul lui Mihai Fotin Enescu a fost publicat într-o carte intitulată ”În umbra Coroanei României”, publicată la Editura Moldova din Iași, în anul 1991, carte coordonată de un alt istoric controversat, Gheorghe Buzatu, care a devenit ulterior parlamentar pe listele partidului extremist PRM. Însă relațiile de prietenie ale mareșalului Jozef Pilsudski, primul șef de stat al Poloniei renăscute și apoi dictator al Poloniei în perioada interbelică, cu membrii Familiei Regale a României sunt de notorietate. Jozef Pilsudski și membrii Familiei Regale a României priveau alianța privilegiată dintre Polonia și România drept o garanție a stabilității Europei Centrale și de Est.
De altfel, această alianță a funcționat inclusiv în zilele grele ale celui de-al Doilea Război Mondial, când armata și guvernul Poloniei invadate de Germania nazistă și de URSS au putut să se refugieze în România. Cel mai probabil, planul restaurării monarhiei în Polonia sub sceptrul lui Nicolae al României nu a putut fi concretizat din cauza morții mareșalului polonez.
Un om care impresiona
Principele Nicolae al României a fost impresionat de mareșalul Jozef Pilsudski. Un fragment al relatării făcute de Alteța Sa Regală a primei vizite a lui Jozef Pilsudski la București este publicat chiar pe site-ul ambasadei Poloniei în România. “Ne-am dus la gară împreună cu tatăl meu, Regele Ferdinand, pentru a-l primi pe Mareșalul Pilsudski, Șeful Statului Polonez, care venea în vizită oficială la noi. Am avut impresia că tatăl meu a dorit să-l primească pe oaspete călduros, dar cu oarecare nonșalanță. Mareșalul, chiar dacă este șeful unui stat, totuși nu este rege. Trenul intra încet în gară, tata a vorbit cu noi, vesel. Când s-a oprit trenul, tata tocmai aprinsese o țigară. Dintr-un vagon-salon, chiar în fața noastră, au sărit doi aghiotanți și impresionant, într-o superbă poziție de drepți, au luat locul pe ambele parți ale ușilor. Peste un moment în această ușă și-a făcut apariția și Mareșalul vostru; ușor aplecat în față s-a uitat prelung la grupul nostru. Încet, foarte încet a început să coboare. În privirea lui a fost ceva, ce m-a făcut să mă îndrept imediat. M-am uitat la tatăl meu – și acest lucru nu am să-l uit niciodată – Mareșalul nu a apucat să se dea jos bine din tren când tatăl meu a aruncat țigara și a stat drept în fața lui Pilsudski…”, relata Principele Nicolae al României unui jurnalist polonez. Ca un amănunt de culoare, și Regele României avea rangul de mareșal.
La rândul său, mareșalul Jozef Pilsudski a făcut din alianța cu România piatra unghiulară a politicii regionale a Poloniei. El le spunea jurnaliștilor români că ”Vecinătatea și interesele comune, precum și asemănarea unor aspecte caracterologice – acestea sunt motivele, care ne ordonă unificarea din ce în ce mai strânsă a sferelor guvernamentale, politice, științifice, culturale, financiare și economice. Vom depune tot efortul pentru ca prietenia noastră să aibă rădăcini puternice, deoarece din ea vor crește numai lucruri bune pentru ambele națiuni ale noastre”.
Citatul este publicat, de asemenea, pe site-ul Ambasadei Poloniei în România. Eroul polonez a vizitat România în anul 1922. Regele Ferdinand și Regina Maria au întors vizita, în Polonia, în anul 1923, apoi mareșalul Jozef Pilsudski a revenit în România în anii 1928, 1931 și în 1932. Alianța dintre Polonia și România a continuat și după stingerea fondatorilor ei, Regele Ferdinand I și mareșalul Jozef Pilsudski.
O tendință europeană
Ideea oferirii Coroanei Poloniei unui membru al unei familii regale prestigioase nu era chiar atât de excentrică în perioada interbelică. În Ungaria, amiralul Miklos Horthy s-a proclamat regent și a oferit de două ori Coroana Sfântului Ștefan membrilor Familiei Regale a României, prima dată Regelui Ferdinand I, apoi Principelui Moștenitor Carol, viitorul Rege Carol al II-lea. Cu câteva zeci de ani mai înainte, Regele Carol I a refuzat oferta Rusiei de a domni și peste Bulgaria, iar un nepot al Reginei Elisabeta a României a devenit, la recomandarea Regelui Carol I, Rege al Albaniei.
Mai mult, comtemporanul lui Jozef Pilsudski, generalul spaniol Franco, a fost cel care a restaurat Monarhia în Spania. Principele Nicolae al României părea o alegere ideală pentru Polonia, care ar fi întărit și mai mult alianța cu România. Cele două țări aveau aceleași alianțe, bazate pe Franța și pe Marea Britanie, și aceiași dușmani: nazismul și bolșevismul. Nicolae al României, cu studii la Eton, în Anglia, care avusese până atunci o conduită impecabilă, părea personalitatea perfectă pentru a întări și mai mult blocul țărilor democratice europene.
În perioada interbelică, Familia Regală a României a construit o serie de alianțe statale dublate de alianțe matrimoniale. Principele Moștenitor Carol s-a căsătorit cu Principesa Elena a Greciei, mama Regelui Mihai I al României. La rândul său, surorile Regelui Carol al II-lea și Principelui Nicolae au devenit regine ale unor țări aliate: Principesa Elisabeta a României a devenit Regina Greciei, iar Principesa Maria a României a devenit Regina Iugoslaviei. România era aliata Greciei în Antanta Balcanică, iar cu Iugoslavia construise atât Mica Antantă, în care mai intra și Cehoslovacia, cât și Antanta Balcanică, unde se regăseau, în afara României și Iugoslaviei și Grecia și Turcia. Principesa Ileana a României, de la trecerea căreia la Domnul s-au împlinit chiar ieri 25 de ani, devenise soția arhiducelui Anton de Habsburg. Încoronarea Principelui Nicolae al României ca Rege al Poloniei ar fi desăvârșit sistemul de alianțe politice și matrimoniale conceput de Regele Ferdinand I și de Regina Maria.
O personalitate deosebită
Transformarea Poloniei în regat ar fi fost susținută cu toată tăria de mareșalul Jozef Pilsudski. El a îndeplinit în perioada 1918 – 1922 funcția de șef de stat, apoi, în perioada în care a fost dictatorul Poloniei, a îndeplinit doar funcții oficiale de mai mică importanță, precum cea de prim-ministru și cea ce ministru al Apărării. Jozef Pilsudski era un erou național cu un prestigiu neștirbit. Născut într-o mică familie de nobili polonezi de pe actualul teritoriu al Lituaniei, el și-a făcut studiile la Vilnius, apoi a început Medicina la Harkov, în Ucraina. A fost exmatriculat din facultate, apoi arestat și trimis cinci ani în exil în Siberia, pentru că ar fi făcut parte dintr-un complot care ar fi vizat asasinarea țarului Alexandru al III-lea al Rusiei.
Jozef Pilsudski milita pentru eliberarea Poloniei, iar în timpul Primului Război Mondial a condus Legiunea Poloneză care a luptat împotriva Rusiei și de partea Puterilor Centrale. A devenit ministru de război în Guvernul Regenței Poloneze, care viza restaurarea regatului polonez. Regența poloneză fusese instaurată pe teritoriile poloneze eliberate de sub dominația Rusiei țariste și era condusă de un Consiliu de Regență, din care făceau parte cardinalul Varșoviei, primarul Varșoviei și fostul șef al Clubului Polonez din Duma Rusiei. În vara anului 1917, generalul Jozef Pilsudski a fost arestat de germani, pentru că a refuzat ca soldații polonezi să depună jurământ de credință față de Germania sau Austro-Ungaria. Eliberat în noiembrie 1918, el a preluat conducerea armatei poloneze și a devenit șef de stat și a condus armata poloneză în războiul contra Rusiei bolșevice din 1919 – 1921.
