În ultima duminică a lunii iunie, pe la două după-masa, s-au prăbușit și ultimele ruine ale bisericii catolice din Bezidul Nou rămase deasupra apei, anunță pagina de Facebook a comunității de odinioară. Așezarea, situată la cca. 40 de km sud-est de Târgu Mureș, a fost inundată în 1988 pentru construirea unui lac de acumulare. Momentul a înscris Bezidul Nou în sinistrul club al așezărilor inundate pentru înfăptuirea mărețelor planuri hidrotehnice ale comuniștilor. Printre ele: Ada Kaleh, Beliș, Cinciș și alte peste 20 de localități rurale. Mai toate binecuvântate de natură. Numărul comunităților strămutate sau pur și simplu pulverizate social din România, adică evacuate fără a li se oferi un alt loc unde să își refacă viața în comun, este de peste 100.
O știm: pentru Lenin, comunismul însemna nu doar soviete și putere a proletariatului, ci în egală măsură și electrificare. La acest capitol, Ceaușescu era mai comunist decât părintele său ideologic. Megalomania proiectelor sale industriale sau de modernizare e deja legendară. Pe acest fundal politic, ciotul de clădire prăbușit pe 29 iunie în lacul de acumulare de la Bezid devenise, după 1989, un simbol al dramelor trăite în perioada sistematizării satelor, dar și a șovinismului ceaușist. S-au scris cărți și s-au făcut filme și reportaje despre povestea Bezidenilor. Pentru că, deși mic și izolat, locul nu era chiar unul oarecare și întâmplător ras de pe hartă.
Ierusalimul secuiesc
Cu o istorie unică, originalitatea comunității din Bezidul Nou era dată în primul rând de diversitatea sa. Acum un secol, comunitatea nu depășea 700 de suflete. În rândul ei trăiau însă nu mai puțin de patru tipuri de credincioși: catolici, unitarieni, greco-catolici și secui sabatarieni. Istoria lor multiseculară se termină brusc, odată cu puseurile industriale ale comunismului.
În 1975, au început lucrările la barajul pentru lacul de acumulare. Ele sunt oprite doi ani mai târziu și reluate abia în 1984. Cinismul regimului era fără limite: barajul, care a însemnat și pieirea satului lor natal, a fost ridicat în mare parte chiar de bezideni, care s-au bucurat de oportunitatea unui loc de muncă. Puterea, bineînțeles, n-a scos o vorbă despre intențiile sale finale, de care localnicii s-au prins, cu stupoare, abia după ce au început strămutările. Unii, însă, au refuzat să părăsească așezarea unde era truda și agoniseala lor de o viață și au preferat să dispară odată cu inundarea satului. În 1988, când acest lucru s-a întâmplat, mai rămăseseră întregi doar 12 fumuri. Plus turnurile bisericii unitariene și a celei catolice, care au mai rezistat o vreme, apelor.
Deși proiectul lacului de acumulare s-a finalizat după 1989, localitatea nu a mai putut fi salvată, iar locuitorii săi au fost strămutați fără a fi despăgubiți nici până în ziua de azi. Nu e singurul caz de acest gen.
An de an, în august, foștii bezideni se întâlnesc pentru a ține o slujbă de comemorare la monumentul ridicat, în 1995, în amintirea așezării de sub ape. Pe monument scrie: „Pe fundul lacului se odihnește Bezidul Nou. Locuitorii celor 180 de case ale satului, împrăștiați în cele patru zări, îl plâng și azi. Nelegiuiții executanți ai dictaturii l-au distrus și l-au inundat, fracturând astfel definitiv istoria unei comunități religioase unice, în care au conviețuit timp de secole, în pace, respect și dragoste reciprocă, familii de etnii și confesiuni diferite. Rugăciunile catolicilor, unitarienilor, greco-catolicilor și sabatarienilor secui au amuțit pentru totdeauna. Fie acesta locul și simbolul păcii între religii.”
Evrei în suflet
Unul dintre cerecetătorii preocupați de secuii sabatarieni a fost filologul, publicistul și folcloristul Moses Gaster (1856-1939). Textul, intitulat Schiță istorică, a fost scris de Gaster la Londra, în 1890, după expulzarea sa din România. În timpul cercetărilor sale, află, la Brașov, de existența „evreilor în suflet”, a căror suferință întrece, spune Gaster, de o sută de ori, chiar de o mie de ori pe cea a evreilor evrei, deoarece pentru a fi evrei, secuii sabatarieni au renunțat la religia creștină și și-au asumat toate umilințele și torturile.
Moses Gaster se decide să mergă la Bezidul Nou pentru a cunoaște această comunitate care-l fascina. Neștiind maghiara, își ia un tovarăș de drum care săi fie de ajutor. După o călătorie de o zi, cei doi ajung la destinație. Acolo sunt primiți de mai marii locului. E sâmbătă, ora două după-masa. Spre amurg, lumea începe să meargă la slujbă, în haine de sărbătoare. Gaster e impresionat de seriozitatea și tăria credinței celor prezenți. Cel mai mult, însă, îl impresionează credincioșii care citeau rugile nu dintr-o carte, ci din cărți de rugăciuni scrise cândva de mână și transmise așa, din tată în fiu, mai multe generații. Manuscrisele acestea au fost păstrate cu sfințenie în ciuda opreșiștilor și prigoanei la care au fost supuși sabatarienii de-a lungul timpului. „De mult nu am fost într-o comunitate religioasă atât de evlavioasă. Care e istoria lor? Cum au devenit evrei? Prin ce încercări au trecut când și-au asumat trecerea la iudaism?”, se întreabă Gaster. După întâlnirea cu localnicii, folcloristul continuă documentarea și redactează Schița istorică. Parafrazăm mai jos pasaje din acest text.
Satul e așezat între cetățile Mureșului și Odorheiului, locuitorii lui fiind secui. Despre ei se știe că au fost parte a nobilimii maghiare și sunt printre primele grupuri sosite din Asia care ocupă Ardealul. Cu ei au venit și kazarii. Aceștia își luaseră religie iudaică și își fondaseră un imperiu în partea de sud a Rusiei. E greu de apreciat dacă sabatarienii au vreo legătură cu kazarii și dacă trecerea lor la iudaism se datorează kazarilor. În mod cert, însă, sunt secui și locuiesc pe teritoriile ocupate de strămoșii lor.
E bine cunoscută venirea maghiarilor în Ardeal. Ceea ce e mai puțin știut este că odată cu ei au sosit și alte neamuri, bunăoară, avarii și kazarii. Mare parte a celor din urmă erau deja de religie iudaică, mai ales nobilimea, și se bucurau de privilegii, aveau pământurile lor, cetăți, dar cu toate acestea au rămas evrei, menținându-și crezul până la finele secolului XVII, când sunt asimilați complet de nobilimea maghiară. S-ar putea că unii dintre ei să-și fi păstrat religia și unul dintre fondatorii sabatarianismului transilvan să fi fost un astfel de nobil kazar, dar nu se știe cu exactitate.
Secolul XVI a fost unul al marilor reforme religioase, inclusiv în Ardeal. În acele perioade tulburi se naște și secta sabatarienilor. Nu ca urmare a vreunei influențe evreiești, căci în acea perioada nu erau evrei în Transilvania, ci ca rezultat al unui fenomen psihologic ușor de deslușit.
Între luterani și reformați, respectiv între aceștia și unitarieni există anumite distanțe. Cei din urmă însă s-au îndepărtat de creștinism, neagă una după alta dogmele lui, iar Isus e considerat o persoană fără semnificație divină, pentru că Dumnezeu e doar unul, spune dictonul unitarian. De fapt, de aici derivă și denumirea lor.
De la unitarianism la monoteismul absolut al credinței iudaice nu mai e decât un pas. Și, într-adevăr, sabatarianismul s-a născut din unitarianism, fondatorii lui trecând prin toate căutările religioase ale epocii, prin toată oferta confesională a vremii.
Fondatorul unitarianismului a fost episcopul Francisc David. Mai întâi catolic, apoi, din 1540, luteran, din 1559 trece la reformați, pentru ca în 1556 să pună bazele Bisericii Unitariene din Ardeal. Dar nu l-a mulțumit nici asta, țintea mai departe, treabă care l-a costat scump: în 1578 a fost denunțat drept eretic de proprii săi tovarăși de credință și închis în cetatea Devei, unde și moare.
După moartea sa supraviețuiește o mică sectă. Adepții ei preiau credința aproape deloc creștină, a cărei fundamente teoretice au fost elaborate de David. Conform acestor principii, poruncile Vechiului Testament trebuie respectate și doar cel care le respectă poate fi numit creștin adevărat, pentru că ele a fost respectate de însuși Isus și apostolii săi, evrei și ei. Una dintre cele mai importante astfel de tradiții esra respectarea cu strictețe a Sâmbetei, poruncă pe care nici Noul Testament nu o anulează, din contră, o recomandă. Aceasta este forma cea mai veche a sabatarianismului, o religie parțial creștină, care se apropie tot mai mult de iudaism. Ideea aparține nobilului transilvan András Eössi și a fost formulată în 1588. Lui Eössi îi sunt atribuite, printre altele, și primele colecții de cântece și imnuri religioase ale sabatarienilor.
La sfârșitul secolului XVI, noua credință s-a răspândit tot mai mult, și a prins rădăcini adânci în Ardeal, mai ales printre secui. Sinodul de la Alba Iulia a ordonat însă, în 1595, scoaterea în afara legii a noii secte iar când a cucerit Transilvania, în 1600, Mihai Viteazul a ordonat și el pedepsirea și confiscarea averilor sabatarienilor. Tot atunci, cărțile acestora au fost arse la Târgu Mureș.
Măsurile de represiune au continuat până în 1618. Fără niciun rezultat: noua sectă se întărea de la o zi la alta. În plus, tot mai multe personalități din Ardeal au devenit adepți ai noii credințe. Cel mai important dintre ei a fost Simon Pechi, celebrul cancelar-șef al principelui Transilvaniei, Gábor Bethlen. Pechi era un om de o erudiție ieșită din comun. De la el provin liturgia sabatarienilor și întreaga lor literatură religioasă. El a pus temeliile și a dat forma prin care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, sabatarianismul a supraviețuit mai bine de două secole. Sunt multe legende legate de viața acestui om, care pentru sabatarieni reprezintă un adevărat erou, un martir care a s-a sacrificat pentru o cauză sfântă. Istoria, însă, spune uneori și altceva.
Simon Pechi s-a născut în 1570, în Ungaria. Se mută de tânăr în Ardeal pentru a prelua un post de învățător la o școală unitariană. Ajunge astfel să îl cunoască pe András Eössi, care devine în scurt timp susținătorul și părintele său spiritual. Pechi, dornic de călătorii, asemeni altor confrați ai săi din epocă, e trimis de Eössi în lume: la Constantinopol, în Africa, la Roma, în Spania și în Franța. Peste tot dovedește un spirit de observație și o receptivitate deosebite. La întoarcerea acasă, Eössi nu mai trăia, dar între timp l-a înfiat și i-a lăsat moștenire lui Pechi toată averea sa.
Căsătorinduse, în 1608, cu Judit Korniss, Pechi se înrudește cu cele mai alese familii din Ardeal. Așa ajunge, timp de opt ani, și șeful cancelariei lui Gábor Bethlen. După cei opt ani, însă, rămâne brusc fără funcție și fără avere: la ordinul lui Bethlen este închis trei ani și jumătate la Gherla, detenție care îi marchează definitiv cariera și viitorul.
Până a fi închis, lumea îl știa de unitarian, dar fără îndoială, în secret, era sabatarian. O demonstrează și relația strânsă cu Eössi, dar nu numai ea. Acestea sunt resorturile prin care Pechi ajunge să separe complet sabatarianismul de creștinism și să elaboreze liturgia și credința sabatariană așa cum s-au păstrat ele peste veacuri.
Cât timp a fost cancelar, a făcut posibilă stabilirea evreilor spanioli din Turcia în Ardeal. Mai mult, prin influența pe care o avea, aceștia au putut forma o comunitate importantă în Cluj. Relația avută de Pechi cu ei l-au ajutat să își procure și o valoroasă bibliotecă personală, având astfel acces la lucrări și cărți rare de religie, etică și filosofie, bibliografia principală care l-au ajutat pe Pechi să scrie textele fundamentale ale sabatarienilor.
După ce a ieșit din închisoare, până la moartea lui Gábor Bethlen a dus o viață retrasă. Între timp, vremurile s-au schimbat, prigoana nu mai era cea de pe vremea lui Eössi, iar rândurile sabatarienilor s-au îngroșat din nou. În 1638, însă, sinodul format din reprezentanții celor pat culte recunoscute oficial în Transilvania a scos din nou sabatarianismul în afara legii, asumarea acestei credințe fiind pedepsită cu moartea și confiscarea întregii averi. N-au fost execuții, dar confiscările de averi erau de mare interes… Desființarea sectelor eretice și falimentarea lor era o metoda frecvent folosită, cu atât mai mult cu cât prin ea te puteai îmbogăți ușor și rapid. Oamenii bogați au fost adeseori deposedați de averea lor sub pretextul unor credințe eretice.
În aceste condiții, Pechi, deși foarte bătrân, rămâne totuși fidel tradițiilor sabatariene: părăsește Transilvania, pleacă în Moldova și de acolo în Turcia. Se spune că a devenit directorul tipografiei imperiale înființate în Galata, la Constantinopol. Alte voci susțin că a murit undeva în Ardeal, în 1642 sau 1643. În tot cazul, nu se știe unde a fost înmormântat.
Unui om ca Simon Pechi orice popor i-ar fi recunoscător, s-a mândri cu el și i-ar cinsti memoria. În Ardeal, operele sale sunt însă necunoscute, se prăfuiesc prin biblioteci sau colecții personale. Nu există niciun monument, nicio statuie, dar nici măcar o străduță care să amintească de el. „Și mi-e temă că nici n-o să existe vreodată”, spunea, la 1906, rabinul-șef al Târgu Mureșului. Din păcate, profeția stă și azi în picioare. Cu atât mai mult cu cât ultima comunitate de sabatarieni, cea din Bezidul Nou, a dispărut deja. La schimb cu un lac de acumulare.
