Gregor MacGregor (1786-1845) a fost un militar, un aventurier și un colonizator scoțian intrat în istorie drept unul dintre cei mai mari farsori ai lumii, dacă nu chiar cel mai mare. MacGregor s-a născut în Ajun de Crăciun, ca descendent al faimosului erou popular Rob Roy. Tatăl lui Gregor a fost căpitan de navă, iar mama sa, fiică de doctor. Despre copilăria lui Gregor nu se știu prea multe, dar se pare că a avut cel puțin o soră.
În 1803, tânărul scoțian se înrolează în marina regală, servind în flota de război britanică aflată în Marea Caraibelor. În 1805, se întoarce în Anglia și se căsătorește cu Mary Bowater, fiica unui amiral. Cei doi își construiesc o casă și se stabilesc la Londra. Căsnicia lor durează însă doar șase ani, Mary MacGregor murind în decembrie 1811.
Destinul carierei militare îl poartă pe MacGregor apoi prin Războiul de Independență al Venezuelei, unde luptă de partea legendarului Simon Bolivar, fiind avansat până la gradul de colonel. În 1820, eroul Venezuelei se întoarce în Anglia, prezentându-se drept Prinț de Poyais (cunoscut și ca Principatul Poyais sau Republica Poyais), un stat independent din America Centrală, fondat de marele George Frederic Augustus I, rege al Țărmului Moskito, monarh care i-a acordat lui MacGregor titlul nobiliar și l-a însărcinat să atragă în Poyais cât mai mulți coloniști englezi.
Toate erau minciuni sfruntate. MacGregor inventase pur și simplu o țară în Golful Hondurasului, un ținut imaginar în al cărui CV intrau pământuri mănoase, clima perfectă pentru agricultură, păduri întinse și multe zăcăminte de metale prețioase. Plus o mână de coloniști englezi care se aflau deja acolo și își așteptau compatrioții ca să urnească economia Poyaisului. Un veritabil pământ al făgăduinței.
Poyaisienii se bucurau de un PR în egală măsură de atractiv: cumsecade și prietenoși cu străinii, dar fără fonduri pentru a investi în dezvoltarea și industrializarea țării lor. Neajuns pe care samariteanul MacGregor încerca să îl corijeze printr-o infuzie de capital britanic.
Figura pitorească a colonelului lui Bolivar a fost primită cu interes de high life-ul londonez. Lumea bună a capitalei britanice a fost sedusă de existența și splendoarea Poyaisului, mai ales după apariția, în 1822, a unei monografii care prezenta pe larg atracțiile ținutului. Autorul, un oarecare Thomas Strangeways, căpitan de navă și cel care descoperise, în 1730, râvnitul loc, a luat legătura cu băștinașii și a fondat capitala statului. Strangeways, bineînțeles, nu era nimeni altul decât MacGregor însuși.
Anglia anilor 1820 era un teren numai bun pentru farsa de proporții pusă la cale de MacGregor. Napoleon fusese înfrânt, pacea domnea peste Europa iar economia britanică se dezvolta ca niciodată până atunci. Veniturile creșteau iar costurile traiului de zi cu zi erau tot mai mici. Dobânda titlurilor de stat ajunsese la 3%.
În urma destrămării imperiului spaniol, statele Americii Latine își câștigau independența unul câte unul, după principiul dominoului. Brazilia, Columbia, Mexic, Guatemala emiseseră titluri de stat cu dobânzi și mai mari, de 5-6 procente. MacGregor a urmat trendul. Drept urmare, titlurile emise și vândute de el în numele guvernului poyaisian au ajuns la o valoare totală de 200 000 de lire sterline.
Succesul i-a dat scoțianului aripi: în numele domnitorului din Poyais, MacGregor a deschis birouri în Londra, Glasgow și Edinburgh, unde, pe lângă titluri de stat, a început să vândă terenuri și mine, dar și funcții administrative și titluri nobiliare. Calculat la valoarea de azi, MacGregor adunase 3,6 miliarde de lire sterline.
Toate au însă și un sfârșit. Afacerea a înflorit până când primele vapoare cu coloniști păcăliți au luat-o spre Poyais. Pe 21 sau 22 noiembrie 1822, un prim vas a plecat cu circa 70 de potențiali coloniști, printre ei aflându-se și un doctor, și un bancher care urma să lucreze pentru inexistenta Bancă a Poyaisului. Pe 22 ianuarie 1823 a plecat spre America Centrală și un al doilea vas. La bord se aflau 200 de viitori latifundiari, proprietari de mine și nobili din Poyais, cu provizii suficiente pentru un an de zile.
Când au ajuns la destinație, coloniștii n-au dat însă decât de o junglă virgină, de câteva ruine și de o mână de sihaștri americani care își făcuseră casele acolo. Nici vorbă de lapte sau miere. Muncitorii s-au apucat și și-au construit adăposturi rudimentare, în timp ce ofițerii și funcționarii își băteau capul cum să iasă din impas.
În aprilie 1823, echipajul navei britanice Mexican Eagle a fost trimis să investigheze condițiile noii colonii. Situația coloniștilor era deplorabilă: molima și foamea făcuseră ravagii printre ei. După ce au aflat că nu există niciun loc cu numele de Poyais și că toată povestea cu George Frederic Augustus I și ospitalierul său popor a fost o farsă, partenerii de afaceri ai lui MacGregor au fost de acord să fie transportați la Belize. Până ce au ajuns acolo, însă, au mai murit câțiva dintre ei. Supraviețuitorii care n-au vrut să rămână în America au plecat spre Londra la 1 august 1823. Pe drum au mai murit câțiva, așa că acasă au ajuns mai puțin de cincizeci. Toată povestea a fost publicată de ziarele locale iar viața lui Gregor MacGregor devenea tot mai plină de provocări.
Între timp, mai plecaseră spre Poyais alte cinci vase, dar după ce vestea farsei a ajuns la urechile mai marilor Londrei, ele au fost întoarse din drum de flota regală britanică. Când au făcut cale întoarsă, vasele se aflau în mijlocul Atlanticului.
MacGregor era însă deja departe, cu banii coloniștilor păcăliți în buzunar. Ajunsese taman în Franța, unde a mai încercat o dată trucul. Statului francez, însă, ceva mai cu picioarele pe pământ decât cel britanic, i s-a părut suspect că cetățenii săi solicitau cu zecile pașapoarte pentru a intra într-o țară despre a cărei existență nu știa nicio autoritate de stat. MacGregor a trebuit din nu să își salveze pielea. S-a întors în Scoția natală, dar dușmanii i-au dat și acolo de urmă, așa că a trebuit iar să o ușchiască. Într-un final, ajunge din nou în Venezuela, unde, pentru faptele de arme dovedite odinioară, i se acordă cetățenia. În 1845, pleacă spre veșnicele plaiuri ale Poyaisului. Avea 58 de ani.
