Pe 6 iunie 1953, universul concentraționar românesc nota două evadări în grup petrecute aproape simultan: cea de la mina de plumb din Valea Nistrului, respectiv, două ore mai târziu, cea de la colonia minei din Cavnic. Cele două evenimente au fost atât de apropiate în timp încât Securitatea n-a vrut să creadă multă vreme că ele nu aveau legătură una cu alta, cu atât mai mult cu cât acțiunile de acest gen erau foarte rare în epocă.
Evadarea de la Valea Nistrului a fost, dacă putem spune așa, mai „spectaculoasă”, dar cu urmări mai grave. Cei patru membri implicați au făcut rost de cheile depozitului de explozibili și au pus dinamită la vagoneți, care au explodat la intrarea principală a minei, rănind un gardian. În haosul creat, ei au reușit să fugă, ulterior fiind însă prinși. Este vorba de Marin Țucă, ofițer genist, șeful lotului, Petru Românu, țăran bănățean din Domașnea, Ioan Coțofan, din Soroștin, județul Sibiu, și Neculai Miron, ceferist din Moldova.
După ce au fos prinși, Marin Țucă a fost condamnat la moarte pentru „tentativă de crimă cu lovire” și executat la data de 29 mai 1954, în Leș, județul Bihor; Petre Românu și Ioan Coțofan au fost inițial condamnați și ei la moarte, apoi, în urma cererii de grațiere, la muncă silnică pe viață pentru „tentativă de crimă cu evadare”; Neculai Miron a fost condamnat la muncă silnică pe viață pentru „tentativă de omor prin teroare”. Pentru toți trei pedeapsa a fost redusă la 25 de ani de muncă silnică fiind însă eliberați prin grațierea din 1964.
Evadarea din Cavnic este povestită pe larg de unul dintre inițiatorii ei, Ion Ioanid, în excelenta sa carte Închisoarea noastră cea de toate zilele. O completare la fel de relevantă pentru istoriografie vine și din partea unui alt participant la evadare: Miltiade Ionescu. Povestea sa o puteți citi în volumul Detenție totală, publicat recent de Fundaţia Academia Civică şi Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului. Cartea adună mărturiile lui Miltiade Ionescu despre experiența sa concentraționară, redată într-o serie de interviuri realizate de Mihaela Udrescu şi Silica Tănase.
Preluăm aici, cu permisiunea Fundației Academia Civică, fragmente din prezentarea făcută „doctorului fără arginți” de scriitorul Romulus Rusan în prefața cărții, urmată de partea de interviu în care Miltiade Ionescu vorbește despre istorica evadare.
*
„Medicul Miltiade Ionescu a fost unul dintre cei mai stimați cetățeni ai gulagului din România. Atât profesia de medic, cât și vocația de înțelept l-au așezat pe cea mai înaltă treaptă a prețuirii și admirației anilor 1990, atunci când generația mărturisirilor (eliberați fizic în 1964, dar încă având călușul în gură) începea să vorbească și să fie cunoscută public. Nu-i veți găsi, totuși, numele în nicio enciclopedie, fie ea și „who’s who”.
Am aflat după multe dificultăți data când a murit: 24 decembrie 2008. Colegii lui muriseră înainte lui cu toții. Aceasta este soarta eroilor necunoscuți, căzuți în anii comunismului pe frontul luptei de clasă. Ca și în cazul eroilor din războaie, rămân cunoscute doar numele comandanților. Numai că, în cazul foștilor deținuți politici, comandanții – mult mai celebri – sunt torționarii care i-au anchetat, condamnat sau ucis.
Născut la Galați, la 24 noiembrie 1924, a absolvit Facultatea de Medicină din București, fiind apoi angajat la prestigiosul Institut de Igienă și Sănătate Publică, ridicat în anii interbelici sub auspiciile Fundației Rockefeller.
Viața lui ia o întorsătură în anul 1951, când – sub învinuirea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale” (faimosul articol 209) – este condamnat la 15 ani de muncă silnică, printr-un proces ticluit alături de mai mulți colegi de profesie, unii dintre ei cunoscuți, alții abia întâlniți din întâmplare în timpul anchetei.
De-a lungul numeroșilor ani (pedeapsa a mai crescut între timp, dar a fost curmată brusc în iulie 1964, prin grațierea generală), tânărul asistent universitar (avea 27 de ani la data arestării) a parcurs calvarul detenției ca un înțelept care și-a regăsit viața interioară tocmai acolo unde îi era mai greu: în spatele gratiilor de la Rahova, Jilava, Oradea, Aiud și Gherla, în minele de plumb din Maramureș, în lagărele de muncă de pe Dunăre.
Singurul eveniment senzațional din banalitatea sălbatică a detenției a fost participarea la uimitoarea evadare de la mina din Cavnic, la 6 iunie 1953.”
Romulus Rusan
*
Evadarea nu a fost o goană după libertate, ci o acțiune de protest
Cine a avut ideea evadării?
Miltiade Ionescu: S-ar putea spune că inițiatorii au fost Ion Ioanid și Ion Pantazi, ofițer de cavalerie, fiul generalului Pantazi. Ion Ioanid era cel mai insistent în această privință; pentru el evadarea era una din năzuințele sale, la care nu putea renunța sub nicio formă. Și a reușit să ne contamineze și pe noi. Bineînțeles că și-a ales oamenii cu foarte mare grijă și cu mult discernământ, pentru că pericolul era imens. Vă dați seama ce s-ar fi întâmplat dacă se afla; comuniștii nu glumeau cu astfel de lucruri și pentru ei a te extermina era ceva la ordinea zilei, nu constituia un eveniment deosebit. Deci, de la el ne-am contaminat. Am făcut o selecție și apoi a urmat perioada informativă, a strângerii de date, ca lucrurile să poată merge cum trebuie, cu toate că alții, care știau și ei de treaba asta, ne sfătuiau cu bună intenție să nu încercăm să evadăm, pentru că este sinucidere curată și partidă pierdută din start. Dar noi n-am vrut să-i ascultăm și am mers înainte.
Aici aș vrea să subliniez un aspect care mi-a dat o mare satisfacție sufletească: pentru prima dată, acolo, la Cavnic, am putut să constat la modul practic și real, existența solidarității umane. Vă mărturisesc acest lucru, pentru că din punctul ăsta de vedere eu eram tare dezamăgit, și încă îmi mențin poziția că poporul nostru nu prea a avut vocația solidarității pe parcursul întregii lui istorii; foarte rare sunt momentele când românii s-au unit și au acționat umăr la umăr. Dar de data aceasta oamenii au acționat unanim; deși noi știam precis că în lagăr erau turnători – îi și cunoșteam -, am trecut totuși peste amănuntul ăsta mizând pe faptul că în situații extreme ca aceea care avea să fie declanșată prin evadarea noastră, se vor asocia și ei majorității. Și așa a fost. Au fost extraordinari, cu toate că au fost lucruri care băteau la ochi. Spre exemplu: eu, fiind medic la suprafață, am anunțat în seara dinaintea evadării că vreau să merg să controlez locurile de muncă pentru a vedea care sunt condițiile de muncă, de igienă, și nimeni nu s-a sesizat, cu toate că acest lucru putea să pară suspect. Nu numai că nu s-a aflat, dar când am intrat în mină și când a început operația, în ochii tuturor vedeam un fel de aprobare, de încurajare. Însă elementul cel mai surprinzător a fost că după ce s-a consumat evadarea, deși au urmat niște represalii cumplite în lagăr și turnătorilor li s-a reproșat că n-au reușit să afle ceea ce se pregătea, ulterior, când vreunul dintre ai noștri se întâlnea cu cei de la Cavnic, n-a existat niciun caz de reproș și de cerere de socoteală. Asta a fost extraordinar.
Ne-am asumat faptul că am puteam fi executați
Punctul meu de vedere, la care țin mult de tot, este că această evadare n-a fost o goană după recăpătarea libertății. Pentru că lagărul cel mare, care cuprindea întreaga țară, nu putea să ne ofere ceea ce ne mobiliza și ne preocupa pe noi. Sensul și substratul acestei evadări a fost poate altundeva: am vrut și noi o dată, în teroarea și-n spaima aceea care domnea peste tot, și mai ales în închisoare, să demonstrăm că totuși, acestă claustrare ermetică, la care ne-au suspus cu foarte mare succes comuniștii, nu este impenetrabilă; de aceea, această evadare s-a vrut mai degrabă o acțiune de protest decât una prin care să ne redobândim libertatea, pentru că și așa știam că nu vom putea face mare lucru cu libertatea.
Credeați că veți fi prinși?
Cum să nu, dar ne-am asumat în mod deliberat și conștient consecințele, chiar și faptul că, prinși fiind, am putea fi executați. A fost însă o conjunctură fericită: în perioada aceea, cu puțin înainte de evadarea noastră, după cum v-am mai spus, la Kremlin fusese executat Beria, faimosul ministru de Interne al Uniunii Sovietice, binecunoscut pentru crimele sale, și actul ăsta a avut anumite repercusiuni în comportamentul administrației și al gardienilor, care erau oarecum descumpăniți, nu știau la ce să se aștepte. Și asta ne-a avantajat în momentul în care am fost prinși.
Dumnevoastră cum v-ați implicat în pregătirea evadării?
Fiind la cabinetul medical, aveam posibilitatea de a intra în relații mai apropiate cu gardienii care făceau de serviciu pe colonie. Multe lucruri se puteau afla de la ei – ceea ce s-a și întâmplat. Doi dintre ei s-au dovedit a fi niște tipi extraordinari. Pe unul, care era ungur, îl chema Kuhard, iar pe celălalt Baciu. Kuhard venea foarte des la mine la cabinet să stăm de vorbă. Și mi-am dat seama că vrea să-mi spună ceva.
Adică?
Adică era dispus să ne dea anumite informații. Pentru că, acolo, cele mai de preț erau știrile de afară. Noi trăiam cu speranța că până la urmă ceva trebuie să se petreacă și că noi o să ieșim din pușcărie. Vedeam soluția numai într-un conflict, într-o încăierare între cei mari, sovieticii și americanii.
… Iar tipul ăsta era formidabil, venea cu știrile. Avea o memorie destul de bună și îmi relata, când era de serviciu, ce a ascultat la Europa Liberă. Faptul că ne ținea la curent, că știam ce se petrece afară, ne dădea un fel de liniște și de siguranță. Și astfel, eu am început în mod foarte delicat să scot de la el tot felul de informații privind colonia: despre toate personajele, despre comandant, despre relațiile dintre gardieni, despre tot orarul și mai ales despre ceea ce ne interesa pe noi: cum poți ieși din mină la suprafață, dar nu în colonie, ci în afara ei. Aflasem că exista în mină o suitoare – un fel de tunel vertical care mergea de la un orizont la altul, și de la primul nivel la suprafață, și care era din când în când întrerupt de mici platforme pe care se plasa câte o scară pe care se urca până la următoarea platformă. Vă dați seama, erai înghesuit acolo, prins într-un spațiu foarte strâmt.
Adică tunelul respectiv era gros cât să încapă în el corpul unui om…
Cât e omul. Și trebuia să urci. Ajungeai la o primă platformă, pe urmă urcai altă scară, ajungeai la următoarea platformă și tot așa. Și ce m-a surprins, e că în momentul când am început să-l întreb pe Kuhard cum se poate ieși din mină, acesta nu s-a arătat deloc mirat. Ba chiar mi-a lăsat impresia că el aștepta chestia asta. Și, tot discutând cu el, mi-am dat seama că, nefiind un tip prost, intuise că noi voiam să evadăm. Întrebările pe care i le puneam nu puteau avea un alt scop. Și totuși, n-a dat înapoi și n-a făcut niciun comentariu. Mi-a furnizat informații răspunzându-mi la toate întrebările. Am ajuns până acolo încât să-l întreb: „Când se iese la suprafață, care e situația? La ce distanță este primul post, primul prepeleac? În dreapta, în stânga, la câți metri?”
Și mi-a spus tot. Și nu numai atât; la un moment dat mi-a zis: „Stați un pic, că am să mă duc și am să mă uit atent.” După care a revenit să îmi de acele detalii. În timpul unei discuții, mi-a mărturisit: „Deși port uniforma asta, să știți că sunt la fel de anticomunist ca și dumnevoastră.” Și nu mințea. Din nefericire, din cauza celor spuse ulterior la Securitate de un coleg de-al nostru din lotul de evadați, acești gardieni au fost și ei băgați în închisoare, împreună cu un inginer pe nume Conțiu. Ca și ei, acesta a fost extrem de cumsecade și i-a dat niște informații foarte utile lui Ion Pantazi. Despre acest inginer, Pantazi mi-a spus: „Dom’le, când l-am întrebat nici nu s-a speriat, nici n-a arătat vreo îngrijorare și mi-a dat niște amănunte esențiale de care aveai nevoie ca să poți ieși din mină fără să te observe paza de sus.”
Trebuia să-i anihilăm pe corfagiu și pe gardian
Cum v-ați organizat evadarea?
A fost destul de complicat la început. Pe urmă au venit soluțiile. În primul rând, am stabilit că evadarea nu poate să aibă loc decât la sfârșitul șutului, la orele 6-7 seara, atunci când ieșeam din mină ca să revenim în colonie. Și suitoarea asta, cum v-am spus, începea de la galeria de suprafață, numită Rainer, unde era un corfagiu din partea conducerii minei, care mânuia ascensorul pentru intrarea și ieșire muncitorilor, și un milițian din partea administrației. Prin urmare, numai pe acolo se putea ieși. Altă soluție nu exista, pentru că cealaltă ieșire ducea în tunelul care dădea în colonie. Și atunci, ieșirea asta trebuia atacată. De aia îl întrebasem pe Kuhard dacă la suprafață, acolo unde ajungea suitoarea, exista vreun capac, vreun chepeng… Și Kuhard s-a dus, s-a uitat, apoi a venit și mi-a spus: „Da, dom’le, este, dar n-aveți nicio teamă, că nu e cu lacăt, cu zăvor. Este numai un capac de lemn care poate fi dat deoparte.” Și a fost exact așa cum mi-a spus el. Cu nimic nu m-a indus în eroare. Prin urmare, planul nostru era să ajungem la galeria de suprafață, acolo unde se comandă corfa și unde se aflau corfagiul și gardianul, pe care trebuia să-i anihilăm. A-i anihila pe acești doi inși, nu însemna să-i lichidăm, ci să-i legăm, să le băgăm un căluș în gură și după aceea să urcăm prin suitoare spre ieșirea la suprafață.
În total eram 12 inși. În fiecare corfă încăpeau maximum șase inși. Și atunci trebuia să mai vină încă o dată corfa. În prima corfă au fost distribuiți cei conduși de Ion Pantazi, oamenii cei mai solizi, cei mai dotați fizic: Alexandru Ciocâlteu, Simion Cojocaru, Gheorghe Brânzaru, Nicolae Ungureanu și Constantin Coșereanu. Odată ajuns la Rainer, aceștia trebuiau să-i lege pe milițian și pe corfagiu, apoi trebuiau să coboare corfa ca să-i ridice pe ceilalți șase: Ion Cojocaru, Ioan Brânzaru, Paul Iovănescu, Mircea Vueric, Ion Ioanid și cu mine. În galeria Rainer ne-am pomenit însă cu încă doi inși: Gheorghe Chiper și Titi Spânu.
Dar lucrurile n-au mers chiar așa cum prevăzuserăm, pentru că în momentul în care cei din primul transport au ajuns sus, s-au ivit niște dificultăți. Cu gardianul a mers foarte repede, că ăla nu făcea decât să se văicărească, repetând tot timpul: „Fac ce vreți, nu mă omorâți, nu-mi faceți nimic, că vă spun tot, vă duc eu…” „Taci, mă, din gură”, îi spuneau ceilalți „că nu ți se întâmplă nimic.”
Cu cofragiul n-a fost însă așa. Era un tip zdravăn și s-a luptat cu ăștia, care n-au putut să-l prindă și să-l imobilizeze. Așa că au luat-o la fugă pe coridor, spre colonie.
L-au prins?
Nu, nu s-au mai dus după el pentru că era foarte riscant și se pierdea atâta timp… Iar între timp s-ar fi dat alarma… Așa că a fost lăsat în plata Domnului, ce-i care operau acolo făcându-și socoteala că până când va ajunge el în lagăr să anunțe ce s-a întâmplat, operațiunea va fi terminată.
După aceea, următorul transport, am urcat ceilalți șase. Când am ajuns și noi la același nivel, Ion Pantazi, care era acolo și mânuia corfa, ne-a făcut semn spre suitoare. Și am început să urcăm suitoarea. Primul care înainta pe scară era Ion Ioanid, străbătând toată înălțimea acelei ieșiri. A dat cu ușurință la o parte capacul de sus, și am ieșit.
Vroiam să trecem granița cu Iugoslavia
Ați trecut de gardieni?
Păi, nu mai aveam niciun gardian. Pericolul era doar la corfă. Dacă milițianul ăla fusese anihilat și corfagiul fugise, nu mai era decât santinela înarmată din prepeleac, dar aia era departe, nu putea să-și dea seama ce se întâmplă.
Și ne-am răspândit imediat, pentru că ieșirea din mină era exact la poalele unei păduri. Eu și Iovănescu am luat-o spre pădure.
Și ceilalți?
Tot spre pădure, dar în alte direcții.
Nu v-ați spus unii altora unde mergeți?
Nu. Totul a fost spontan, n-a fost ceva planificat.
Unde voiați să ajungeți?
Prima intenție a fost ca, dacă avem noroc, să ajungem la granița cu Iugoslavia și eventual să trecem dincolo. Dar lucrurile n-au mai putut să fie controlate sau ținute oarecum în frâu. Pentru că s-au constituit niște grupuri la întâmplare.
Vreo cinci-șase inși, printre care Alexandru Ciocâlteu, Simion Cojocaru, Gheorghe Brânzaru și Titi Spânu, s-au rătăcit și au luat-o din nefericire spre nord, în loc să meargă în sens opus. Au trecut la un moment dat un râu pe la izvoare – se pare că era Tisa -, și au ajuns în Rusia subcarpatică. S-au speriat foarte tare când și-au dat seama unde sunt, că au văzut o santinelă și au dat de un cablu. Unul dintre ei, Titi Spânu, a fost mai perspicace și a spus: „Domnule, asta este o graniță.” Ce graniță putea fi în nord decât cea cu Rusia? Au reușit să se întoarcă în mare grabă, fără să se sesizeze grănicerii ruși. Au vrut să ia drumul Carpaților, dar au fost prinși. Așa că ne-am întâlnit ulterior cu ei la Securitatea din Baia Mare.
Ion Brânzaru a reușit să ajungă pe crestele munților până la el acasă, în Munții Vrancei. Aici a luat legătura cu un văr de-al său, care l-a denunțat. A fost prins imediat și trimis tot la Securitatea din Baia Mare.
Ion Ioanid, Titi Coșereanu, Ion Cojocaru și Mircea Vueric au mers prin munții din Maramureș vreo două săptămâni, după care Ioanid și Coșereanu s-au pierdut de Cojocaru și Vueric. Mircea Vueric a fost prins la o stână și dus la Securitatea din Baia Mare. Iar Ion Cojocaru a ajuns în Vrancea și a rezistat acolo peste trei luni de zile într-o ascunzătoare săpată în pământ. A fost prins prin metoda clasică: turnătoria.
Ion Ioanid și Titi Coșereanu, fost ofițer care făcuse școala militară în Germania, au reușit performanța să străbată Munții Rodnei de la vest la est și să ajungă în cele din urmă într-o localitate care se chema Iacobeni, unde erau niște exploatări forestiere și miniere. Dat fiind specificul zonei, nu prea trezeau suspiciuni, nimeni nu se arăta mirat că îi vedea îmbrăcați în șalopetă, era ceva foarte obișnuit acolo. Au hotărât să încerce să ajungă în București cu trenul. Pentru a-și procura banii de bilete, s-au adresat preotului din Iacobeni. Fără niciun fel de rezervă, fără a se arăta câtuși de puțin surprins, a acceptat imediat să-i ajute. Le-a dat de mâncare și apoi bani de drum. A găsit o scuză duhovnicească pentru a le da bani din cutia milei: „Uitați, vă dau din banii care sunt strânși pentru a-i ajuta pe cei în nevoie. Or, o mai mare nevoie ca dumneavoastră nu cred să existe.”
Cu acest preot ce s-a întâmplat?
Nu s-a întâmplat nimic. N-a ajuns la anchetă, nimeni n-a spus nimic despre el.
Când îmi povestea toate acestea, Ioanid era entuziasmat de felul cum a reacționat acest om care, fără niciun pic de ezitare, fără niciun pic de suspiciune, s-a hotărât imediat să-i ajute. Și au ajuns cu bine la București. Aici a început o altă epopee, o altă aventură. Au stat vreo trei săptămâni într-un apartament care aparținea unei familii ce nu se găsea în București în perioada respectivă, apoi au stat în casa unor prieteni, împreună cu aceștia. Dar până la urmă au fost denunțați și arestați. Au ajuns și ei la Securitatea din Baia Mare, după ce noi, toți ceilalți fuseserăm transferați de la Baia Mare la penitenciarul din Oradea. Și apoi ne-am trezit cu ei în penitenciar.
Sechestrați la stână
Dumneavoastră și cu Iovănescu încotro ați pornit?
Mergând prin pădure, am auzit la un moment dat susurul unui pârâu care trecea pe dincolo, de existența căruia nu știusem. Am fost puțin surprinși. Se înnoptase de-a binelea. Și am început să mergem de-a lungul lui. Am mers aproape toată noaptea, noaptea aceea de 6 iunie. Când s-a luminat, am încercat să ne orientăm și am constatat că ajunseserăm la poalele muntelui Gutâi. Colonia este amplasată în apropierea acestui munte. Despre ceilalți nu am putut să mai aflăm nimic. Am încercat să ne orientăm și eventual să găsim vreo soluție. Din cauza emoției, a stresului și a tensiunii în care ne găseam, eram foarte epuizați. Eram storși complet; nu dormiserăm toată noaptea și încercam să vedem ce putem să întreprindem, încotro să o luăm. Am mers mult prin pădure, două zile, și pe urmă am ajuns într-un fel de luminiș, la poalele muntelui. Și acolo, când ne-am uitat mai bine, era o stână. Bineînțeles că ne-am întrebat: ce-i de făcut? Concluzia a fost că nu putem continu așa, pentru că n-avem niciun fel de șansă, zile întregi nu mâncaserăm nimic, eram storși, epuizați… Și atunci, cu orice risc, am hotărât să ne adresăm ciobanilor de acolo, poate găsim o îndrumare. Și ne-am dus la ciobani… Erau doi, trei ciobani, cu oile respective. Spre marea noastră surprindere, nu au fost mirați de apariția noastră. Cunoșteau toată povestea evadării noastre pentru că – după cum ne-au spus chiar ei – Securitatea trecuse pe acolo și le pusese în vedere să nu cumva să ne adăpostească sau să ne dea vreun sprijin, ci să ne predea imediat. Ne-au spus: „Ne pare rău, asta-i situația, noi nu putem risca, prin urmare de aicea dumneavoastră n-o să mai plecați. Noi va trebui să anunțăm Securitate.”
Practic v-au sechestrat.
Exact. Trupele de Securitate împânziseră toată zona și forfoteau pe acolo, cotrobăiau peste tot. Era inutil să protestăm sau să încercăm să-i convingem să nu ne predea. Poziția lor era din capul locului precisă și tranșantă, nu se discuta. Nemâncați, nedormiți, după ce hălăduiserăm așa, prin munți, vreo trei zile, am acceptat situația. Au făcut ei cumva și au anunțat trupele de Securitate, care au venit imediat acolo; un pluton întreg de Securitate.
Doar pentru dumneavoastră și colegul dumneavoastră?
Nu pot să spun că ne-au dat o atât de mare importanță, dar ăsta era unul din principiile lor: totdeauna exagerau cu efectivele și măsurile astea de siguranță. Împreună cu acel pluton au venit doi ofițeri de Securitate. Unul dintre ei era foarte agresiv. Ne promitea toate relele din lume. A început să ne insulte, să ne înjure, să ne amenințe: „Ne-ați pus pe drumuri. Dacă ar fi după mine, v-aș împușca imediat!” Ălălalt era ceva mai ponderat. Nu i-a permis ăstuia să treacă la represalii: „Lasă, lasă. Acuma i-am prins, o să vedem ce-o să se întâmple. O să meargă pe calea justiției, o să aflăm tot ce trebuie…”
Și a început un fel de epopee, că ne-au plimbat prin nu știu câte Securități… Cred că eu și Iovănescu am fost arestați primii. După aceea au prins grupul celor care apucaseră să ajungă în Rusia subcarpatică. Pe urmă l-au prins pe Ion Cojocaru și pe cei doi care ajunseseră la București – Titi Coșereanu și Ion Ioanid. Și, încet-încet, am început să ne strângem… Când am ajuns la penitenciarul din Oradea, era reconstituit tot grupul.
*
Acest articol apare cu sprijinul Fundației Academia Civică.
