Vasile Alecsandri s-a născut la Bacău, la 14 iunie 1818 (o altă dată acreditată este 21 iulie 1821). Tatăl său Vasile, medelnicer şi vornic, şi mama sa, Elena Cozoni, fiica unui grec românizat, i-au asigurat lui Vasile Alecsandri o creştere aleasă, notează volumul ”Dicţionarul Literaturii Române de la origini până la 1900” (Editura Academiei, 1979). A luat lecţii mai întâi (1824-1828) de la dascălul maramureşean Gherman Vida, apoi a mers la pensionul francez al lui Victor Cuenim (1828-1834). Şi-a continuat studiile la Paris, unde a obţinut bacalaureatul (27 octombrie 1835). A încercat să studieze chimia şi medicina (1835), însă constatând lipsa oricărei înclinaţii s-a înscris la Facultatea de Drept (1836), pe care a părăsit-o la fel de repede (1837).
După revenirea în Moldova, a participat la toate iniţiativele colegilor săi de generaţie: a fost membru în directoratul Teatrului Naţional din Iaşi (1840-1842), alături de Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi; colaborator la Dacia literară (1840) şi la ”Propăşirea” (1844), redactor şi proprietar al revistei ”România literară” (1855).
Vasile Alecsandri a desfăşurat o intensă activitate politică. S-a dedicat cu entuziasm cauzei revoluţiei de la 1848 şi, mai târziu, s-a implicat în procesul de înfăptuire a Unirii. Revoluţionarii moldoveni au urmat modelul francez, al banchetelor, iniţiind întruniri care aveau să culmineze cu cea din 27 martie/8 aprilie de la Hotelul Petersburgh. Vasile Alcesandri a reconstituit atmosfera care domnea în Moldova, în Capitală, mai cu seamă în primele zile ale lunii martie: ”… când deodată soarele libertăţii, ce s-a ridicat asupra Europei, a aruncat o rază şi în părţile noastre. La acea lumină mântuitoare, toate clasele societăţii s-au trezit ca dintr-un somn adânc. Oamenii care sunt în stare de a-şi scăpa patria de sub asuprire au început a-şi aduce aminte că sunt români şi mai ales tinerimea Moldovei, care vărsa lacrimi de sânge în preajma suferinţelor obşteşti, s-a simţit deodată însufleţită de o falnică nădejde. Atunci, deodată, un mare număr de persoane au alergat la Iaşi, de prin provincii, spre a se uni cu fraţii lor din Capitalie şi a căuta împreună lecuirea boalei ce muncea pe români de atâta amari de ani”, potrivit volumului ”Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)” (vol. VII, tom I, Ed. Enciclopedică, 2003).
Un rol principal i-a revenit şi în redactarea programului intitulat ”Petiţiunea – Proclamaţiune a boierilor şi notabililor moldoveni”. În seara alcătuirii documentului, în casele lui C. Sturdza, aşa cum remarcase consulul Rusiei, era un adevărat pelerinaj. Documentul, în care erau înscrise ”dorinţele naţionale” semnat de oameni ”de toate condiţiile”, era copiat în numeroase exemplare, spre a fi răspândit în ţară.
Pe lângă redactarea proiectului de revendicări, Vasile Alecsandri a scris şi poezii patriotice (”Cătră români”, devenită ”Deşteptarea României”) care au avut un viu răsunet.
Mişcarea revoluţionară a fost repede înăbuşită de către domnul Moldovei, Mihail Sturdza, fapt care l-a determinat să se refugieze, ca mulţi alţii, în Bucovina, apoi în Ardeal, potrivit volumului ”Dicţionarul Literaturii Române de la origini până la 1900” (Editura Academiei, 1979).
După aprecierea lui Vasile Alecsandri, ”târgul întreg este luat cu asalt de bande de slujitori beţi şi de arnăuţi aprinşi de dorul prădăciunii”. Cei consideraţi a fi iniţiatorii acţiunii revoluţionare, ”13 din tinerii cei mai însemnaţi din Moldova au fost expediaţi în mare grabă la Galaţi şi de aici spre Măcin, pentru a fi predaţi turcilor. Parte din ei au izbutit să se refugieze la Brăila şi, de aici, cu sprijinul consulului austriac din Galaţi şi a celui englez din Brăila să ajungă în Transilvania cu paşapoarte austriece”, notează volumul ”Istoria românilor. Constituirea României moderne (1821-1878)” (vol. VII, tom I, Ed. Enciclopedică, 2003).
La Braşov, el a compus un vehement memoriu politic intitulat ”Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi al lui Dumnezeu” şi a colaborat la elaborarea programului politic şi democratic ”Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, propovăduind ”libertatea, egalitatea, frăţietatea”, precum şi unirea celor două Principate. În Bucovina, a fost cooptat într-un comitet al revoluţionarilor moldoveni, fiind desemnat secretar.
Ajuns la Paris, şi-a pus în joc tactul şi abilitatea diplomatică, mizând pe farmecul şi înţelepciunea vorbelor sale, făcându-şi tot felul de relaţii utile, scriind articole, nesemnate, în presa pariziană, pledând cauza provinciilor româneşti. Toate documentele şi actele însemnate emise de emigranţii români poartă şi semnătura lui Alecsandri, care probabil a redactat sau numai a colaborat la redactarea unor manifeste, memorii, scrisori.
Pentru înfăptuirea Unirii, unul din visele sale din tinereţe nu a precupeţit nici un efort, fie în ţară, fie la Paris. A fost unul dintre cei care au semnat petiţia către domnitorul Grigore Al. Ghica, în care se cerea unirea Moldovei cu Muntenia. A făcut parte din grupul unionist, fiind ales în Comitetul central al Unirii. A scris poezii mobilizatoare – ”Hora Unirei” – care s-a recitat şi cântat cu înflăcărare.
A fost deputat de Bacău în Divanul ad-hoc al Moldovei (1857), membru în Comitetul unic al emigraţiei din Moldova şi Muntenia de la Brusa şi în Comitetul Central al Unirii de la Iaşi; membru în Adunarea Electivă a Moldovei (1858); ministru al Afacerilor Străine al Moldovei (1858) şi al Ţării Româneşti (1859-1860); ministru plenipotenţiar la Paris (1885).
Ca scriitor, Vasile Alecsandri a debutat în 1840 cu nuvela ”Buchetiera de la Florenţa”, în paginile ”Daciei literare”, şi, mai târziu, cu piesa ”Farmazonul din Hârlău”.
Vasile Alecsandri a lăsat o operă bogată şi variată: culegeri de folclor (volumul ”Poezii populare ale românilor. Balade. Cântice bătrâneşti” apărut în 1852 era deschis de balada ”Mioriţa”; a urmat în 1853, volumul ”Poesii populare ale românilor. Balade adunate şi îndreptate”); versuri, grupate în ciclurile ”Mărgăritarele” (1852-1862); ”Doine şi Lăcrămioare” (1853); ”Pasteluri” (1868-1879), ”Legende” (1872-1876), ”Ostaşii noştri” (1878); piese de teatru (”Peatra din casă”, ”Iorgu de la Sadagura sau nepotu-i salba dracului”, ”Millo director sau mania posturilor”, ”Iaşii în carnaval”, ”Chiriţa în Iaşi sau două fete şi-o neneacă”, ”Chiriţa în provincie”, ”Chiriţa în Balon”, ”Cucoana Chiriţa în voiagiu”, drama istorică ”Despot-Vodă” (1879, distinsă, în 1881, cu Premiul ”Năsturel-Herescu” al Academiei Române), două piese de inspiraţie antică – ”Fântâna Blanduziei” (1884) şi ”Ovidiu” (1885); cânticele comice – ”Clevetici Ultrademagogul”, ”Barbu Lăutarul”, ”Scara mâţei”; jurnale de călătorie, legende istorice, proză (”Povestea unui galbăn şi a unei parale”, ”Vasile Porjan”, ”O primblare în munţi”); încercare de roman (”Dridri”).
În 1878, Societatea pentru Studiul Limbilor Romane din Montpellier l-a premiat pentru ”Cânticul gintei latine”.
S-a numărat printre membrii fondatori ai Societăţii Literare Române (1866). A fost membru fondator (2 iunie 1867) şi membru de onoare (23 aug. 1871) al Societăţii Academice Române; preşedinte al Secţiunii Literare a Academiei Române (1879-1886), potrivit lucrării ”Membrii Academiei Române 1866-2003” (Ed. Enciclopedică/Editura Academiei Române, Dorina N. Rusu, 2003).
Scriitorul a murit la 22 august 1890, la Mirceşti (judeţul Iaşi).
Criticul Titu Maiorescu, în articolul „Poeţi şi critici” („Convorbiri literare”, 1886), afirma: „În Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, câtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară – el ni l-a deschis; iubirea românească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi – el le-a întrupat; frumuseţea proprie a pământului nostru natal şi a aerului nostru – el a descris-o; când a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în războiul din urmă – el singur a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei. A lui liră multicoloră a răsunat la orce adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui.
