Nomad şi secretos, dar cu o inteligenţă sclipitoare şi cu un scop nobil, de dezvăluire a diverselor “adevăruri ascunse”, a devenit în câteva luni una dintre cele mai controversate persoane din lume şi singura faţă cunoscută de la Wikileaks. Deşi în apariţiile publice pare rece şi aproape inuman, Julian Assange este un individ normal, însă cu o viaţă neobişnuită şi capacităţi extraordinare, potrivit revistei The New Yorker.
Assange este un fel de traficant internaţional de informaţii. El şi colegii săi colectează documente şi imagini pe care guvernele şi alte instituţii le consideră confidenţiale, apoi le publică pe site-ul web numit WikiLeaks.org. Încă de când a apărut în spaţiul online, acum patru ani, site-ul a găzduit o gamă largă de materiale secrete, de la procedurile standard din tabăra Delta, Guantanamo Bay, la e-mailurile „Climategate” de la Universitatea din Anglia de Est, până la conţinutul personal al contului de Yahoo! al lui Sarah Palin.
WikiLeaks primeşte în jur de 30 de documente secrete în fiecare zi, dar sunt publicate doar cele care par credibile în forma originală, needitată, alături de comentariile aferente. “Vreau să inventez un nou standard: jurnalismul ştiinţific, unde oamenii vor citi, vor da mai departe şi vor verifica informaţiile”, a spus Assange. “De-a lungul timpului, am primit peste un million de documente din 13 ţări”, a adăugat el.
Această colecţie de documente este remarcabilă în primul rând pentru că WikiLeaks nu este o organizaţie, ci mai degrabă o insurgenţă mass-media. Nu are personal plătit, birouri, sediu sau alte lucruri asemănătoare. Assange nici măcar nu are un cămin. Călătoreşte din ţară în ţară, fiind găzduit de adepţi ai site-ului, de prieteni sau de prieteni ai acestora. El este pionul principal al WikiLeaks, dar sute de voluntari din toată lumea îl ajută la menţinerea infrastructurii complicate a paginii Web.
Membrii-cheie sunt cunoscuţi doar prin iniţialele lor, chiar şi în spatele operaţiunilor WikiLeaks, unde comunicarea se face criptat, prin chat. Această discreţie uneori exagerată vine din credinţa că o astfel de operaţiune populistă de informare, fără resurse, creată să facă publice date pe care instituţii puternice le vor bine ascunse, va avea întotdeauna duşmani serioşi.
WikiLeaks îşi păstrează însă conţinutul pe mai mult de 20 de servere din toată lumea şi pe sute de nume de domenii, cheltuielile fiind acoperite de donaţii şi de câteva persoane care rulează “site-uri oglindă” pentru a sprijini proiectul. Concret, odată ce un document este postat pe WikiLeaks, nu mai poate fi îndepărtat din spaţial virtual. Assange îşi descrie site-ul ca fiind „un sistem necenzurabil pentru scurgeri de documente care vor fi expuse analizei publice”, iar un guvern sau o companie care doresc să şteargă documentul ar trebui să distrugă practic tot Internetul. Până acum, deşi site-ul a primit sute de ameninţări cu judecata, nici una dintre ele nu a fost pusă în practică.
Dacă în apariţiile publice, din cauza părului alb, tenului palid şi privirii reci, poate părea un extraterestru venit pe Pământ să dezvăluie tot felul de adevăruri ascunse, în privat, Assange este de cele mai multe ori foarte energic şi entuziast. Se poate concentra intens, ore în şir, dar este exact genul de persoană care uită tot felul de lucruri mărunte. De exemplu, poate să uite să îşi rezerve bilet de avion sau, dacă îşi aminteşte totuşi acest lucru, să uite să îl plătească. Acest comportament îi face pe oamenii din jur să îi poarte permanent de grijă, să se asigure că este tot timpul în locul în care trebuie, că are haine curate sau mâncare în frigider.
Copilăria lui Assange
Numele Assange provine, cel mai probabil, de la Ah Sang, un emigrant chinez care s-a stabilit pe Insula Thursday, în largul coastei australiene, la începutul anilor 1800, şi ai cărui descendenţi s-au mutat mai târziu pe continent. Strămoşii pe cale maternală ai lui Assange au ajuns în Australia la mijlocul secolului 19, din Scoţia şi Irlanda, în căutare de pământ, iar Assange suspectează, pe jumătate în glumă, că înclinaţia sa către hoinăreală este genetică. Îşi schimbă foarte des numerele de telefon şi adresele de e-mail şi efectiv poate să înnebunească oamenii cu stilul său evaziv şi tendinţa de a ascunde detalii din viaţa sa.
Assange s-a născut în 1971, în oraşul Townsville, de pe coasta nord-estică a Australiei. La scurt timp după prima sa aniversare, mama sa, s-o numim Claire, s-a măritat cu un director de teatru. Claire era de părere că educaţia formală le-ar inocula copiilor ei un respect nesănătos faţă de autorităţi şi că le va diminua dorinţa de a învăţa. “Nu am vrut să le stric personalitatea”, a spus ea. Până când Assange a împlinit 14 ani, s-a mutat împreună cu familia de 37 de ori, iar acest lucru a făcut educaţia constantă imposibilă.
Uneori era educat acasă sau urma cursuri prin corespondenţă. În plus, studia informal cu profesori universitari. În cea mai mare parte a timpului însă, citea o mulţime de cărţi, de unul singur. “Mi-am petrecut mult timp în biblioteci, sărind de la un subiect la altul, căutând cărţi de care am auzit sau am citit în altele, şi tot aşa”, îşi aminteşte el. A absorbit un vocabular vast, dar abia mai târziu a învăţat cum să pronunţe toate cuvintele pe care le învăţase. “În plus, mare parte din copilăria mea m-am simţit precum Tom Sawyer. Aveam propriul meu cal, mi-am construit singur o plută, mergeam la pescuit sau exploram mine şi tuneluri”, a spus Assange.
Cum a început pasiunea pentru hacking
În timpul peregrinărilor frecvente, Claire a închiriat o casă peste drum de un magazin de electronice. Assange mergea acolo pentru a scrie programe pe un Commodore 64, pe care în cele din urmă mama sa i l-a cumpărat, după ce s-au mutat într-o locuinţă mai ieftină, pentru a strânge bani. În scurt timp, putea să intre în programe cunoscute, unde găsea mesaje ascunse, lăsate de creatorii lor. “M-a atras austeritatea interacţiunii unei persoane cu un computer. Este precum şahul: jocul este foarte auster, în sensul că nu ai multe reguli, nu e vorba de noroc, iar problema este foarte grea”, a spus Assange.
Când Assange a împlinit 16 ani, a primit un modem, iar calculatorul său s-a transformat într-un portal. Site-urile web nu existau încă- era abia anul 1987- dar reţelele de computere şi sistemele telecom erau suficient de bine conectate între ele încât să formeze un peisaj electronic ascuns pe care adolescenţii cu aptitudini tehnice îl puteau explora.
Assange şi-a luat numele Mendax şi şi-a construit o reputaţie de programator sofisticat care putea sparge cele mai sigure reţele. S-a aliat cu doi hackeri şi au format un grup care a devenit cunoscut sub numele de „Subversivii internaţionali”, apoi au spart sisteme de computere din Europa şi America Nord, inclusive reţele aparţinând Departamentului de Apărare din SUA şi al Laboratorului Naţional din Los Alamos. Într-o carte numită „Underground”, la care a colaborat cu scriitoarea Suelette Dreyfus, a subliniat regulile de aur ale hackerilor: “Nu provoca daune sistemelelor pe care le spargi, nu schimba informaţiile găsite, cu excepţia jurnalelor pe care trebuie să le modifici ca să îţi ştergi urmele şi împărtăşeşte informaţiile cu ceilalţi”.
La ceva timp, Assange s-a îndrăgostit de o adolescentă de 16 ani şi s-a mutat la scurtă vreme de acasă pentru a sta cu ea. “După două zile a apărut poliţia şi mi-a confiscat computerul şi toate componentele”, îşi aduce aminte Assange. Raidul a fost organizat de poliţia de stat şi „a fost întemeiat pe faptul că nişte indivizi au presupus că noi am fi furat cinci sute de mii de dolari de la o bancă”. Assange nu a fost însă acuzat, iar echimpamentele i-au fost returnate. “În acel moment, m-am decis că ar fi înţelept să fiu puţin mai discret”, a spus el. Assange şi tânăra s-au alăturat unui grup de hackeri din Melbourne, asta până când fata a aflat că era însărcinată şi au fost nevoiţi să se mute mai aproape de Claire. Când Assange avea 18 ani, cei doi s-au căsătorit într-o ceremonie neoficială, şi la scurt timp după aceea, au avut un fiu.
Hackingul a rămas constant în viaţa sa, iar fiorii daţi de explorarea digitală erau amplificaţi de faptul că “Subversivii internaţionali” aflaseră că autorităţile erau interesate de activităţile lor. Poliţia Federală australiană a pus la cale o investigaţie a grupului, numită Operaţiunea Weather, pe care hackerii s-au străduit să o monitorizeze.
Proces cu 31 de capete de acuzare
În semptembrie 1991, la 20 de ani, Assange şi amicii săi au spart terminalul principal pe care Nortel, compania canadiană de telecom, îl avea în Melbourbe, şi au început să îl cerceteze. Tinerii au vizitat frecvent terminalul. În mod normal, Assange spărgea un sistem noaptea, când nu prea era activitate, dar în acel moment, unul dintre administratorii Nortel era logat în aplicaţie. Simţind că ar fi putut fi prins, Assange l-a abordat cu umor. “Am preluat controlul”, i-a scris, fără să îşi dea numele. “Ani buni m-am luptat să ies din umbră. Acum am văzut în sfârşit lumina”. Administratorul nu a răspuns, aşa că Assange a trimis un alt mesaj: “A fost drăguţ să mă joc cu sistemul vostru. Nu i-am făcut nimic rău, ba chiar am îmbunătăţit unele lucruri. Va rog, nu sunaţi la poliţie”.
Incursiunea “Subversivilor internaţionali” în sistemul Nortel s-a dovedit a fi foarte importantă pentru Operaţiunea Weather. Anchetatorii federali au supravegheat liniile telefonice, pentru a vedea pe care le folosesc hackerii. “Julian deţinea cele mai multe informaţii, dar era şi cel mai secretos din grup”, a spus Ken Day, liderul anchetei. “Avea însă unele motive altruiste. Cred că a făcut asta din convingerea că toată lumea ar trebui să aibă acces la orice fel de date”.
“Underground” descrie teama din ce în ce mai mare a lui Assange de arest. „Mendax visa tot timpul razii ale poliţiei. Auzea paşi, i se părea ca vede umbre în semi-întuneric sau o puşcă ţâşnind în casa sa la cinci dimineaţa”. În octombrie, era deja într-o stare deplorabilă. Soţia îl părăsise, luând cu ea şi copilul. Casa era un dezastru. Abia dacă mânca sau dormea. În noaptea în care a venit poliţia, şi-a legat telefonul la boxe şi a ascultat tonul de ocupat până la 23:30, când Ken Day a ciocănit la uşa sa şi i-a spus: “Cred că mă aşteptai”.
Assange a fost dat în judecată pentru 31 de capete de acuzare de hacking şi infracţiuni corelate. În timp ce aştepta procesul, a căzut în depresie şi s-a internat în spital. A încercat să locuiască cu mama sa, dar după câteva zile a plecat şi a dormit prin parcuri. A mai hoinărit şi prin pădurile dese de eucalipt din Parcul Naţional Dandenong Ranges, pline de ţânţari care i-au lăsat urme pe toată faţa. “Nu îţi mai auzi vocea interioară. Dialogul intern este stimulat de o dorinţă de a vorbi, dar nu este util de fapt dacă nu este nici o persoană în jurul tău. Nu vreau să par prea budist, dar pur şi simplu viziunea ta de sine dispare”.
A durat mai mult de trei ani până ca autorităţile să înceapă procesul împotriva lui Assange şi „Subversivilor internaţionali”. În cele din urmă, Assange a pledat vinovat la 25 dintre capetele de acuzare, iar şase au fost retrase. La sentinţa finală însă, judecătorul a spus: “Nu există nici o dovadă care să arate că a fost ceva mai mult decât simplă curiozitate inteligentă şi plăcerea de a fi capabil sa navighezi prin toate aceste computere”. În final, singura pedeapsă pe care a primit-o Assange a fost să plătească statului australian o mică sumă pentru daune.
După proces, Assange a început o altă luptă, pentru custodia fiului său, care a fost din multe puncte de vedere, mai chinuitoare decât procesul precedent. În 1999, după mai mult de 30 de audieri şi apeluri, Assange a ajuns la o înţelegere privind custodia cu soţia sa. “Am avut nervii întinşi la maxim. După ce s-a terminat totul m-am ales cu stres post-traumatic. Era ca şi cum m-aş fi întors din război. Cred că şi Julian are această afecţiune şi nu se tratează. La puţin timp după toate procesele, părul lui Assange, care era castaniu închis, a albit”, a spus Claire.
Cum a început WikiLeaks
După aceea, hackerul a avut diferite locuri de muncă şi chiar a fost un timp consultant în securitate informatică, sprijinindu-şi fiul pe cât de mult posibil. A studiat fizica la Universitatea din Melbourne, crezând că dacă încearcă să decripteze legile secrete care guvernează universul, va fi stimulat intelectual şi nu va mai fi tentat de hacking. Nu a fost însă aşa.
A ajuns să înţeleagă luptele omeneşti nu ca stânga contra dreapta sau credinţă contra raţiune, ci ca individ versus instituţie. Assange a crezut că adevărul, creativitatea, iubirea şi compasiunea sunt deteriorate de ierarhiile instituţionale şi de “reţelele de patronaj” care contorsionează spiritul uman. A schiţat un manifest, numit “Conspiraţia ca guvernare”, care a încercat să aplice teoria în politică. Assange a scris că guvernarea ilegitimă este prin definiţie conspiraţională. A argumentat că, atunci când liniile de comunicare internă ale unui regim de comunicare internă sunt perturbate, fluxul informaţional dintre conspiratori trebuie să scadă, şi, pe măsură ce fluxul se apropie de zero, conspiraţia dispare. Scurgerile de informaţii erau un instrument al războiului informatic.
Aceste idei au evoluat la scurt timp în WikiLeaks. În 2006, Assange s-a baricadat într-o casă de lângă universitate şi a început să lucreze. În accese de creativitate, scria diagrame de flux pentru sistem pe pereţi şi pe uşi, ca să nu le uite. Îşi pusese un pat în bucătărie şi invita toţi excursioniştii care treceau prin campus să doarmă la el, în schimbul ajutorului la construcţia site-ului. “Nu dormea şi nu mânca deloc”, a spus una dintre persoanele care i-au trecut pragul.
Regula de bază WikiLeaks: discreţia
Aşa cum funcţionează acum, site-ul este în principal găzduit de un furnizor suedez de servicii de internet, numit PRQ.se, care a fost creat pentru a rezista atât presiunilor juridice, cât şi atacurilor cibernetice, care păstrează cu înverşunare anonimitatea clienţilor săi. Fişierele sunt prima dată trimise prin PRQ către un server WikiLeaks din Belgia, apoi către “altă ţară care are unele legi permisive”, după spusele lui Assange, iar în cele din urmă sunt stocate în altă parte.
De mentenanţă se ocupă tehnicieni extrem de secretoşi, una dintre regulile de bază în Wikileaks. Unii dintre membri nu au acces la unele părţi din sistem, din motive de securitate. Întreaga reţea, dar şi fişierele introduse sunt criptate, iar traficul este menţinut anonim. Mai mult, computerele WikiLeaks pot genera în orice moment mii de intrări false, tocmai pentru a proteja documentele reale. Assange a spus ca încă există puncte vulnerabile în sistem, dar că “în principiu, este mai sigur decât orice reţea bancară”.
În decembrie 2006, WikiLeaks a postat primul document: o “decizie secretă” semnată de Sheikh Hassan Dahir Aweys, un lider somalez rebel al Uniunii Judecătoriilor Islamice. Actul cerea execuţia oficialilor guvernamentali de către criminali plătiţi. Assange şi alţi membri nu erau siguri de autenticitatea informaţiilor, dar au fost de părere că cititorii, folosind opţiunile asemănătoare site-ului Wikipedia, vor ajuta la analizarea lor.
Au publicat decizia, împreună cu un comentariu amplu, în care era pusă întrebarea: “Este acesta un manifest îndrăzneţ al unui militant islamic entuziast, având legături cu Bin Laden? Sau este doar o clevetire a serviciilor de informaţii americane, create să discrediteze Uniunea, să rupă alianţele somaleze şi să manipuleze China?”
Autenticitatea documentului nu a fost niciodată dovedită, dar ştirile despre WikiLeaks au înlocuit rapid scurgerea în sine. În 2007, a publicat mii de pagini de informaţii militare secrete privind un număr mare de achiziţii ale armatei în Irak şi Afganistan. Baza de date conţinea fiecare obiect care a fost comandat: mitraliere, maşini Humvee, aparate de numărare a banilor, telefoane prin satelit. Assange a sperat că jurnaliştii vor cerceta cu atenţie informaţiile, dar acest lucru nu s-a întâmplat. “Sunt atât de supărat. A fost o scurgere absolute incredibilă: toată structura armatei din Afganistan şi Irak, până la ultimul scaun, şi nimic”, a spus Assange.
Sprijin pentru jurnalişti
Odată cu lansarea filmului „Crime colaterale”, despre agresiunile făcute de soldaţii americani în Irak, WikiLeaks a primit mai mult de două sute de mii de dolari în donaţii, iar Assange a scris pe Twitter: “Iată un nou model de finanţare pentru jurnalişti: încercaţi să schimbaţi ceva”. Iarna trecută, Assange lăsase site-ul într-o stare semi-latentă pentru că nu avea suficienţi bani să îl ruleze, dar şi pentru că părţile tehnice aveau nevoie de ajustări.
Unul dintre scopurile declarate ale WikiLeaks este să reprezinte o sursă din care reporterii să facă rost de informaţii în deplină siguranţă. Mai exact, să funcţioneze ca un cont bancar elveţian, în care informaţiile ar putea fi împărtăşite în mod anonim. Sistemul ar putea chiar să permită generarea unui deadline pentru reporter, după care documentul ar fi automat postat pe WikiLeaks.
Assange a mai cochetat şi cu alte idei. Pe principiul că oamenii nu ar aprecia ceva atât de valoros decât dacă ar fi nevoiţi să plătească pentru asta, a încercat să vândă documentele la licitaţie către agenţiile de ştiri; în 2008, a încercat acest lucru cu şapte mii de e-mailuri trimise de pe contul unui fost scriitor de discursuri ale lui Hugo Chavez. O altă variantă a fost un sistem de abonamente, în care membrii care plătesc o taxă mai mare ar avea acces mai rapid la “scurgerile” informaţionale.
Încercările legate de prezentarea site-ului şi de opţiunile tehnice nu vor răspunde însă la o întrebare mai profundă la care WikiLeaks ar trebui să răspundă: “Despre ce este vorba? Punctele tari ale site-ului- rezistenţă aproape totală la procese şi hârţuire guvernamentală- îl fac să fie un instrument al binelui în societăţile în care justiţia este nedreaptă.
Spre deosebire însă de regimurile autoritare, guvernele democratice ţin anumite secrete în mare parte pentru că cetăţenii sunt de acord cu asta, şi pentru a proteja politica de legitimitate. În societăţile liberale, punctele tari ale site-ului sunt de fapt slăbiciunile sale. Procesele, dacă sunt drepte, sunt o formă de descurajare a abuzurilor. Destul de curând, Assange va trebui să se confrunte cu paradoxul creaţiei sale: lucrul pe care se pare că îl detestă cel mai tare- puterea fără responsabilitate, va deveni din ce în ce mai pronunţată pe măsură de WikiLeaks se va transforma într-o instituţie reală.
