Tărâmul misterios din Munţii Orăştiei îşi păstrează încă tainele, care atrag anual mii de turisti. Complexul arheologic nu este insă o prioritate pentru autorităţi.
Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei sunt, de departe, cel mai important complex arheologic din România.
La discreţia căutătorilor de aur
Cetăţile dacice au însă o soartă cruntă. Arheologii români vin în fiecare an timp de o lună şi sapă în dorul lelii. S-a încheiat luna, s-a încheiat şi cercetarea. Până acum, de exemplu, la Sarmizegetusa Regia au săpat mai puţin de 3% din suprafaţa aşezării. Cetăţile dacice trăiesc de zeci de ani într-un vid de autoritate. Nimeni nu îşi poate revendica un drept de proprietate asupra cetăţilor. Nici Ministerul Culturii, nici Consiliul Judeţean, nici Parcul Naţional Grădiştea-Cioclovina, nici măcar Direcţia Silvică. Sunt ca un copil cu 10 taţi, dar fără mamă.
Iar căutătorii de aur au ştiut cum să lovească acest copil. Munţii Orăştiei au văzut mai multe detectoare de metal decât câmpurile de mine din războaiele mondiale. Sute de kilograme de aur au fost scoase şi traficate peste graniţe. Iar acest exod a dus la o depreciere incredibilă a vechilor monede dacice, ce acum se pot cumpăra pe câţiva zeci de euro pe site-urile de profil. Iar după căutători au venit turiştii.
Legendele care aduc yoghini
Legendele croite în jurul Sarmizegetusei şi a bogăţiilor ascunse de aceşti munţi au dus la un întreg val de turişti ce vin să se convingă cu ochii lor de minune, ce petrec timpul cu ochii în iarbă în speranţa că vor găsi şi ei măcar o mică bucăţică din faimosul tezaur al lui Decebal. Însă turistul cel mai periculos este guru-ul. Pe vremuri, Gregorian Bivolaru îşi aduna adepţii în incinta sacră a Sarmizegetusei pentru spirala ce încărca cu energie toţi naivii şi credulii care apoi s-au trezit martori în procese penale. „În momentul în care sute de oameni calcă în picioare vestigii vechi de mii de ani, le distrug treptat, aprind mii de lumânări şi lasă tone de gunoaie, atunci există o problemă. Nu sunt trei luni de când câţiva stâlpi din cadranul solar s-au făcut scrum pentru că «energeticienii» au lăsat lumânările aprinse şi au plecat, lăsând Sarmizegetusa în plata Domnului. Ce mai rămâne în urmă? Speranţa. Speranţa că vreunul dintre miniştrii Culturii se va deştepta la un moment dat şi va realiza importanţa patrimoniului inestimabil din Munţii Orăştiei”, spun cei care iubesc ruinele de la Sarmizegetusa.
Drumul începe din Orăştie
Drumul spre cetăţile dacice începe din Orăştie. Indicatoarele instalate în urmă cu câţiva ani sunt un ghid bun pentru cei ce n-au călcat niciodată prin zonă. Asfaltul te duce pe Valea Regilor până la cetatea Costeşti, ultima cetate aflată în „civilizaţie”. Cetatea Costeşti este considerată prima cetate de scaun a regatului dac condus de Burebista. Amplasată strategic, cetatea conferă un control total asupra tuturor căilor de acces spre Sarmizegetusa. Când cerul este senin, din Cetatea Costeşti se vede întreaga vale a Mureşului, chiar şi culmile Săcărâmbului, unde erau principalele mine de aur ale dacilor. Lipsa unor fortificaţii solide arată clar faptul că cetatea Costeşti nu avea un rol eminamente militar, ci în special administrativ. Pentru că, dacă vorbim de rolul militar, cetatea Blidaru, situată pe versantul opus, este cel mai bun exemplu. Zidurile cetăţii înconjoară o incintă spaţioasă, nivelată de mâna omului, chiar pe creastă. Dotată cu turnuri de observaţie, cetatea era un adevărat cuib de vulturi ce supravegheau întreaga vale. Fortificată din toate părţile, cetatea este construită din ziduri de calcar. Poate cea mai spectaculoasă cetate, din punct de al ingeniozităţii meşterilor daci, Piatra Roşie este construită pe un pisc stâncos, aproape inaccesibil. Tocmai din acest motiv este considerată mai degrabă o reşedinţă princiară decât un important punct militar. Nu este exclus ca Piatra Roşie să fi fost sălaşul regelui Decebal. Drumul pavat spre Piatra Roşie îl întrece cu mult în tehnică şi spectaculozitate pe cel din Sarmizegetusa. În această zonă au fost descoperite cinci scuturi cu o heraldică cel puţin bizară, inorogi, tauri, lei sau lebede. Unul dintre scuturi a fost descoperit de arheologi, în timp ce alte patru de către căutătorii de comori, că tot vorbeam de eficienţa arheologilor. Din păcate, Piatra Roşie este distrusă încetul cu încetul de natură. Rădăcinile unor copaci seculari se extind în fiecare an, distrugând zidurile pe care au crescut.
Cetatea cu 200 de terase
La capătul unei văi strâmte, lungă de peste 20 de kilometri, misterioasa capitală a Daciei, Sarmizegetusa Regia, se înfăţişează în toată splendoarea ei. Dealul Grădiştei, pe care este amplasată cetatea, are peste 200 de terase, fiecare cu propriul ei sistem de captare şi de drenare a apei.
Cetatea este compusă din patru zone. Locuirea civilă este amplasată între poarta de acces şi cea de vest, de unde începe incinta militară. Apoi, înconjurată de un zid de 730 de metri lungime, incinta sacră este cea mai spectaculoasă. Iar puţin mai spre nord se află zona atelierelor unde lucrau tâmplarii, fierărarii sau bijutierii. Dintre aceste patru zone, vizitabile şi conservate parţial sunt doar incinta militară şi incinta sacră. Restul sunt fie ascunse sub vegetaţie, fie sub tone de pământ aşezate de arheologi peste obiectivele apărute în urma cercetării şi care nu au putut fi conservate. Dacă în timpul perioadei regelui Burebista dacii foloseau blocuri de calcar din Măgura Călanului, Decebal a utilizat preponderent andezitul, o piatră mult mai dură decât calcarul. Din păcate, nimeni nu poate spune cu exactitate semnificaţia acestor construcţii misterioase din sânul perlei cetăţilor dacice. Unii susţin că aceste construcţii erau destinate evenimentelor culturale. Alţii cred că erau folosite în ştiinţele exacte, astrologie, astronomie, matematici.
Cucerirea Sarmizegetusei
Arheologii nu au descoperit, până acum nici o urmă a vreunei confruntări armate nimicitoare, cum se presupune. Generalul Hadrian, spune în memoriile sale, că în momentul în care romanii au pătruns în Sarmizegetusa pe o parte şi alta a drumului au găsit sute de bărbaţi prăbuşiţi, cu gâturile tăiate sau răpuşi de otravă. În schimb, există urme ale depozitelor de grâne, carbonizate. Se poate presupune că, în faţa iminentei cuceriri, dacii şi-au distrus propriile secrete, după care au plecat, de bunăvoie, la Zamolxe.
