Îndrăgostit de sport de când se ştie, biochimistul Ioan Gavrilescu a găsit formula magică cu care a creat una dintre cele mai valoroase echipe de handbal din România: Oltchim Râmnicu Vâlcea.
Cu 17 titluri de campioană a României şi 13 trofee ale Cupei României în palmares, cărora li se adaugă două Cupe IHF, o Cupă a Cupelor, o Supercupă a Europei şi Trofeul Campioanelor, faima formaţiei Oltchim Râmnicu Vâlcea a depăşit demult graniţele ţării. Un lucru mai puţin cunoscut este însă că fără Ioan Gavrilescu, fost preşedinte al team-ului oltean până în urmă cu câteva luni, această echipă nu ar fi existat. Despre cine este omul care a creat una dintre cele mai valoroase echipe de handbal de la noi şi cum a început drumul spre succes al actualei campioane, am stat de vorbă chiar cu „principalul vinovat”, Ioan Gavrilescu.
Istoria echipei Oltchim Râmnicu Vâlcea începe în urmă cu 33 de ani, cu şi de la Ioan Gavrilescu. Mai întâi povestiţi-ne cum aţi ajuns în sport. Aţi practicat vreun sport de performanţă?
Am jucat baschet vreme de 14 ani, dar n-aş putea spune că de performanţă. La Liceul Unirea din Focşani, oraşul meu natal, am avut norocul să am un profesor renumit, mare iubitor de baschet, aşa că mă distram aruncând cu mingea la coş.
În 1957, la 16 ani (n.r. – Ioan Gavrilescu s-a născut în anul 1941, în oraşul Focşani), chiar am fost selecţionat în naţionala României de juniori, şi în acea vară, din 1 până pe 31 august, am stat în cantonament, culmea, în Râmnicu Vâlcea. A fost prima mea întâlnire cu oraşul unde locuiesc şi în ziua de azi.
Am continuat să joc baschet în facultate, până în 1965, dar la o echipă de divizia B – Clubul Sportiv Muncitoresc Studenţesc din Iaşi.
Aţi ajuns profesor de sport la o şcoală din Moldova, deşi n-aţi urmat o facultate de profil.
Într-adevăr, am terminat chimie – biologie la Facultatea din Iaşi. Am fost repartizat la o şcoală generală de lângă Paşcani, ca profesor de biologie şi chimie şi, pentru că erau prea puţine ore pe domeniile mele, directorul mi-a propus să fac în completare nişte ore la alegere, muzică, desen sau sport. Am ales sportul. Deşi înainte de venirea mea, în orele de educaţie fizică se făcea română sau matematică, am reuşit să le insuflu oamenilor de acolo dragostea pentru sport. În doi ani am înjghebat o echipă de volei de băieţi.
Şcoala avea un teren agrigol pe care, cu ajutorul copiilor şi părinţilor, l-am transformat în teren de volei şi am reuşit să ieşim campioni judeţeni în campionatul şcolilor generale de la clasele V-VIII din Iaşi. A fost primul meu succes în domeniul sportiv, pentru că la turneul final la care au participat numai formaţii ale şcolilor din oraşe, echipa mea din comuna Mogoşeşti – Siret a bătut tot ce a prins şi a ieşit campioană.
V-aţi desprins greu de şcoala sătească?
Da. După doi ani petrecuţi în acel sat, graţie succeselor cu echipa, am devenit foarte popular şi am fost ales director al şcolii. Eram foarte ataşat de colectivul de acolo, dar după două luni de la numirea mea în această funcţie mi s-a propus să fiu director la Casa Pionierilor din Paşcani. Am acceptat şi am stat alţi patru ani în Paşcani.
Apoi a început „aventura” în Râmnicu Vâlcea.
Cam aşa. Pe 1 iulie 1972 am ajuns în Râmnicu Vâlcea la combinatul petrochimic de acolo. Din fericire, tot atunci a fost dat în folosinţă noul spital, astfel că şi soţia mea, care este medic, şi-a găsit uşor de lucru (n.r. – Ioan Gavrilescu şi soţia sa s-au cunoscut la Iaşi pe vremea studenţiei, s-au căsătorit la 20 de ani şi de curând au celebrat nunta de aur). După aproximativ şase ani, directorul general mi-a propus să preiau funcţia obştească, cu caracter pur onorific, de preşedinte al Asociaţiei Sportive Chimistul Râmnicu Vâlcea, care la vremea aceea avea doar o secţie de lupte greco-romane în Divizia A, alte câteva secţii cu sporturi de masă, şi o echipă de fotbal în divizia C. Majoritatea celor din jurul meu m-au sfătuit să nu mă bag, pentru că directorul general nu iubeşte sportul şi nu voi avea niciun fel de sprijin din partea sa. Cu toate acestea am spus că sunt de acord, dar că am o mare rugăminte: să fiu ajutat să înfiinţez o echipă care să ajungă campioană a României. Am propus handbal fete sau volei, tot fete. Mai întâi, propunerea i-a amuzat pe şefi pentru că m-au întrebat: îţi plac chiar atât de mult fetele, n-ai zis nimic de băieţi. Argumentul era însă mult mai simplu. Dacă voiam să ieşim campioni la vreun joc de echipă, trebuia să nu avem ca adversare Steaua sau Dinamo, care la vremea aceea cucereau tot.
Şi echipa de handbal a câştigat chiar înainte de a fi înfiinţată!
Exact. Ar mai fi fost şi varianta cu echipă de baschet fete, dar am considerat că este un joc cu un regulament mai greoi, urmărit mai mult de oameni cu pregătire peste medie. Aşa că am zis să încercăm cu handbalul, pentru că e cu porţi, e cu goluri, iar satisfacţia supremă a suporterilor este să vadă cum portarul este învins şi primeşte gol. Am considerat că echipa noastră de handbal pe care o vom înfiinţa va avea cele mai multe şanse să umple viitoarea sală a sporturilor din Râmnicu Vâlcea, care tocmai se construia. Şi aşa a fost.
Conducerea de atunci a combinatului a susţinut financiar echipa?
Pe vremea aceea, 80 la sută din cheltuielile echipei erau suportate din fonduri de la uniunea sindicatelor, iar restul se găseau fără prea mult stres şi în general nu am avut probleme cu banii. În plus, directorul general al combinatului, Mihai Ionel, s-a dovedit un mare iubitor al noii echipe. I se dusese vestea că nu-i place sportul pentru că nu a agreat niciodată atmosfera din fotbal, motiv pentru care nici nu s-a implicat să ajute echipa de fotbal.
Formaţia de handbal a iubit-o însă de prima dată şi a fost unul dintre fanii cei mai înfocaţi. Nici în ziua de azi, la cei 78 de ani, nu lipseşte de la nici un meci al echipei Oltchim.
Rezultatele au venit rapid, exact aşa cum promiseseţi?
Da. În 1978 am fost ales preşedinte la AS Chimistul şi doi ani am stat în eşalonul secund. În ’80, cu antrenorul Constantin Popescu, zis Tilică, echipa de handbal a promovat în prima ligă, unde este şi astăzi. Tot cu el pe bancă, în ’83, deşi nu a câştigat titlul de campioană a României, echipa s-a calificat în Cupa IHF şi a cucerit trofeul.
Cum aţi reuşit să îmbinaţi munca din combinat cu activitatea de la club?
M-am descurcat. Din 1975 până în 1995, în combinat am fost şef atelier ape reziduale, dar din ’95 până în 2001, când am ieşit la pensie, a trebuit să renunţ la funcţia de conducere din cadrul combinatului pentru că nu mai făceam faţă. Aşa că am devenit simplu biolog. După ce am ieşit la pensie m-am ocupat exclusiv de echipa de handbal.
Acum, că aţi renunţat şi la echipă, cum se vede handbalul din afară?
Bineînţeles că îmi lipseşte şi nu ştiu cât o să stau departe de el. Mi-am propus însă ca în următoarele trei luni să intru în vacanţă şi să mă gândesc ce voi face în continuare. Unul dintre lucruri cred că va fi să-mi scriu memoriile, pentru că am atâtea de povestit. O să mă retrag la Câmpina, de unde este soţia, şi acolo voi lua o decizie.
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Au fost mai multe, dar cu cea mai mare plăcere îmi aduc aminte de momentul când am cucerit prima Supercupă a Europei, în 1984. În acel an iugoslavii cuceriseră tot în handbal: titlurile olimpice la feminin şi la masculin, precum şi Cupa Campionilor Europeni şi Cupa Cupelor la fete. Ca izbânda să fie şi mai mare, au organizat un turneu puternic, la care au invitat şi echipa Oltchim în calitate de câştigătoare a Cupei IHF, pentru a acorda Super Cupa Europei, pe care erau convinşi că o vor câştiga tot ei. Numai că fetele noastre au bătut tot, şi pe lângă trofeul cel mare, tot nouă ne-au revenit şi titlurile de golgheter şi de cea mai tehnică jucătoare.
Care este cel mai mare regret?
Că echipa Oltchim nu a câştigat Liga Campionilor Europeni în sezonul 2010 – 2011.
O dorinţă încă nerealizată?
Că nu m-am retras de la cârma formaţiei Oltchim după ce aceasta ar fi sărbătorit câştigarea Ligii Campionilor. Marea greşeală a fost că l-am dat afară pe antrenorul Peter Kovacs şi am adus-o în locul lui pe Anja Anderson. Atât vreau să spun şi nimic mai mult.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
De singurătate şi de izolare.
Ce aţi lua pe o insulă pustie?
Familia şi o minge de handbal.
Care este ultima carte pe care aţi citit-o?
Am citit foarte mult în ti-ne-reţe, dar sincer să vă spun, de când am început să mă ocup de handbal, timpul alocat cititului s-a redus la zero.
Cine v-a fost model în carieră?
Model în sport mi-a fost un preşedinte de la Ştiinţa Bacău pe care îl chema Olteanu, nu-mi aduc aminte prenumele. Ca antrenor mi-a plăcut Eugen Bart, tot de la Bacău, iar ca mod de conduită l-am admirat dintotdeauna pe actualul director general al Combinatului Oltchim, Constantin Roibu.
33 de ani – A fost preşedinte al echipei de handbal din Râmnicu Vâlcea.
17 titluri – De campioană naţională a cucerit Oltchim cu Ioan Gavrilescu preşedinte.
Finala Ligii Campionilor – Cel mai important meci disputat din istoria existenţei echipei pe care a înfiinţat-o.
2011 – Anul în care a demisionat din funcţia de preşedinte al CS Oltchim Rm. Vâlcea.
3 luni – Se va gândi dacă îşi va relua activitatea în handbal.
