Cetatea Colţ este locul în care s-a petrecut o idilă romantică între o aristocrată locală şi celebrul scriitor francez.
Biserica şi Cetatea Colţ din judeţul Hunedoara sunt cunoscute turiştilor datorită volumului lui Jules Verne, „Castelul din Carpaţi”. Scriitorul a venit în Transilvania şi s-a îndrăgostit de o tânără ardeleancă, foarte frumoasă. Turiştii ajung la Colţ pentru a vedea ruinele Castelului şi fresca veche de sute de ani, din biserică. Autorităţile au abandonat vreme de decenii Cetatea, care ar fi adus o mulţime de turişti la Colţ.
Biserica Colţ, ctitorită de cneazul Cândea
Din Haţeg spre Parcul Naţional Retezat, drumul duce spre Râu de Mori, o localitate vestită prin Biserica şi Cetatea Colţ. Se pare că Cetatea l-a fascinat pe Jules Verne în călătoria sa în România şi i-a dedicat volumul „Castel din Carpaţi”.
Atât biserica, cât şi Cetatea au aparţinut familiei Cândea. Cetatea Colţ a fost ctitoritǎ de cneazul Cândea, la începutul secolului al XIV-lea, iar biserica a fost construită în aceeaşi perioadă, între anii 1310-1315. Istoria a demonstrat că în aceste locuri a existat viaţă monahală. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, la Colţ au venit câţiva sihaştri. Pe o piatră funerară a unui mormânt care datează din acea perioadă, care poate fi văzută şi astăzi, este scris „popa Kir Ghenadie”. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, călugării din mănăstire au fost izgoniţi de către calvini şi mănăstirea a ajuns în paragină. În perioada comunistă, biserica din piatră de la Colţ a fost transformată în grajd pentru animale.
Biserica Colţ se remarcă prin amplasarea unui turn peste altar şi prin resturile de pictură murală din interior. Ea are zidurile din piatră, cu grosimea de peste un metru. Biserica are formă de navă şi este compartimentată în altar şi naos. Turnul situat deasupra altarului are formă pătrată şi vârful în formă de piramidă. Acesta a fost iniţial construit pentru apărare. În interior se află trei camere. Aici au locuit primii călugări de la Colţ. Ei coborau din turn direct în biserică. Edificiul de cult are pardoseala din marmură, iar tencuiala a fost lucrată în praf de marmură. Pictura bisericii nu a fost conservată. În altar se găsesc urmele unei fresce mai vechi. Academicianul Virgil Vetişanu, în cercetările sale de la Colţ a concluzionat că fresca a fost pictată într-un interval de un secol, în perioada 1350-1450.
După revoluţia din 1989, Episcopia Ortodoxă a Aradului a hotărât să redeschidă mănăstirea pentru viaţa monahală. În 1995, la Colţ a fost format primul nucleu de călugări. Pentru că de la şosea până la biserică este un drum abrupt, de peste 60 de metri şi pentru ca turiştii să poată ajunge mai uşor, a fost construită o scară din beton. De asemenea, pentru călugări a fost ridicată o clădire cu cinci chilii şi o bucătărie.
Jules Verne la Colţ
Cetatea Colţ nu a fost considerată un punct strategic pentru voievozii din zonă. Istoria nu a consemnat prea multe despre ea şi nu a atras interesul autorităţilor locale, care dacă ar fi redat-o circuitului turistic, ar fi adus o mulţime de turişti la Colţ. Din păcate, Cetatea a fost lăsată în paragină şi din ea au rămas doar ruinele. Însă ea i-a atras atenţia, cu peste un veac în urmă, scriitorului Jules Verne. Iniţial, cercetătorii au crezut că romanul „Castelul din Carpaţi” al lui Jules Verne este de fapt „Castelul Bran”. Însă, în urma unor cercetări amănunţite, ei au concluzionat că este vorba despre Cetatea Colţ. Criticii care au studiat opera scriitorului francez au ajuns la concluzia că acesta a făcut o călătorie în Transilvania şi a fost însoţit de o femeie frumoasă din Homorod. Se pare că aceasta a fost ultima mare iubire a lui Jules Verne, iar dragostea celor doi s-ar fi consumat în camerele castelului din Carpaţi.
„Sirena” Luiza Teutch
Specialiştii susţin că în biografia scriitorului există o perioadă, cea cuprinsă între anii 1882-1886, în care nu s-au putut identifica cu exactitate locurile prin care a ajuns Jules Verne. Localnicii vorbesc despre o fată de 17 ani, care şi-a abandonat viitorul soţ în toiul pregătirilor de nuntă şi a fugit de acasă. Tânăra Luiza Teutch a fost numită de către Jules Verne „unica sirenă” şi l-a însoţit pe scriitor în acest timp. Cei doi s-au despărţit, iar Luiza s-a căsătorit cu un alt bărbat şi s-a mutat în Bucureşti. Ea nu l-a uitat pe Jules Verne, iar dragostea lor a continuat, prin scrisori şi cu timpul, s-a stins. Dar în 1944, într-un scrin, o familie din Bucureşti a găsit câteva scrisori de dragoste de la Jules Verne către Luiza. Aceasta şi-a păstrat corespondenţa cu scriitorul, pe care a lăsat-o moştenire nepoţilor săi. Alături de scrisori, au mai rămas şi cadourile primite de la Jules Verne, două machete ale iahturilor scriitorului, un ceas cu pendul şi câteva volume din cărţile lui Jules Verne.
