Mary Dejevsky este editorialist-şef la ziarul britanic „The Independent”. Este extrem de apreciată pentru expertiza ei în ceea ce priveşte Rusia. Într-un editorial, jurnalista evocă puciul din URSS din 1991, în urma căruia Uniunea s-a destrămat.
„Ca mulţi din cei ce am fost acolo, nu pot să indic ziua sau ora când comunismul sovietic a căzut. Era la puţin timp după miezul nopţii, începea 19 august 1991. Sute de oameni, adăpostindu-se sub umbrele, se adunaseră în faţa Casei Albe, Parlamentul rus din Moscova. Din timp în timp, se auzeau zvonuri- clădirea ar urma să fie luată cu asalt. Boris Elţîn, primul preşedinte rus ales, şi mulţi dintre oamenii lui se aflau înăuntru. În loc să se disperseze, mulţimea de oameni creştea”, notează jurnalista.
Mary Dejevsky se afla în Moscova în 1991, în momentul în care vicepreşedintele URSS, Ghenadi Ianaiev, s-a proclamat preşedintele Uniunii Sovietice, în timpul loviturii de stat.
Grupul de conspiraţionişti, alcătuit din preşedintele KGB Vladimir Kriucikov, ministrul de interne Boris Pugo, ministrul apărării Dmitri Iazov, prim-ministrul Valentin Pavlov şi Ianaiev, l-a arestat pe Mihail Gorbaciov, care se afla în vacanţă, în Crimeea. Au anunţat că preşedintele este bolnav şi că puterea va fi preluată de Consiliul de Stat pentru Starea de Urgenţă. Complotiştii au acţionat astfel determinaţi de politica reformatoare a lui Gorbaciov ( bazată pe perestroika- reconstrucţie şi glasnost- transparenţă). El urma să încheie, în 20 august, un tratat unional cu fostele republici sovietice, care le-ar fi făcut ţări independente în cadrul unei federaţii. Totuşi, în urma puciului (care a eşuat, atât din cauza oamenilor care nu s-au alăturat cauzei complotiştilor, cât şi armatei care nu a mai executat ordinele lor), URSS a fost dizolvată, iar Boris Elţîn a rămas, până în 1999, preşedintele Rusiei. Puteţi citi aici mai multe informaţii despre istoria URSS şi căderea sovieticilor.
„Televiziunea de stat şi radioul transmiteau Lacul Lebedelor, care era întrerupt, din când în când, de declaraţiile oficiale ale comitetului. La 9 dimineaţa, am urmărit de la geamul camerei mele traficul de pe străzi: o coloană interminabilă de tancuri şi transportoare blindate se îndrepta către centrul oraşului. O oră mai târziu, eram afară, împreună cu şoferul meu, Kolia, încercând să aflăm cum se instaura, de fapt, starea de urgenţă”, îşi aminteşte Dejevsky. Ea era corespondent pentru un radio australian şi fusese sunată să investigheze situaţia în care se afla ţara.
„Ne-am oprit în faţa Parlamentului şi am văzut şi mai multe tancuri şi transportoare. În cele din urmă, am zărit figura lui Boris Elţîn, strecurându-se printre oamenii care îi spuneau să aibă grijă şi îl încurajau. Condamnând lovitura de stat, s-a suit pe turela unui tanc, ţinând discursul care l-a făcut faimos în lume: ‘Norii terorii şi ai dictaturii se strâng asupra întregii ţări. Nu trebuie lăsaţi să aducă noaptea eternă”.
„După-amiază, comitetul de urgenţă a organizat o infamă conferinţă de presă. Tatyana Malkina, o tânără jurnalistă, l-a întrebat pe Ianaiev: ‘Aţi putea să-mi spuneţi, vă rog, dacă înţelegeţi că noaptea trecută aţi dat o lovitură de stat?’ O întrebare curajoasă; în circumstanţele de atunci, ar fi putut să plătească cu viaţa.
Fiecare din aceste acţiuni- sfidarea afişată de Elţîn, refuzul tancurilor de a interveni, lipsa fricii tinerei jurnaliste- a fost decisivă în felul ei. Dar ceea ce a schimbat soarta istoriei a fost rezistenţa moscoviţilor, care, în ciuda ploii, s-au adunat în faţa Casei Albe, după muncă, nutrind speranţa naivă că îşi vor putea apăra preşedintele, formând un gard împotriva tancurilor.
Şi au avut dreptate. Soarta Uniunii Sovietice şi a Rusiei au fost puse în balanţă în noaptea aceea. Lupta pentru putere a durat încă două zile, dar în spatele uşilor închise. După trei zile, complotiştii s-au plecat în faţa inevitabililului: Gorbaciov a fost lăsat să se întoarcă, însă Uniunea Sovietică apusese.
Când creştinii sărbătoreau Crăciunul, Gorbaciov şi-a anunţat demisia în faţa lumii, la televizor, şi a acceptat disoluţia celei de-a doua superputeri a lumii.
Lovitura de stat prost organizată a accelerat evenimentele, dacă nu chiar a adus sfârşitul Uniunii Sovietice. Comunismul sovietic a fost prezentat nu ca o forţă represivă, ci ca o forţă care discredita aspiraţiile ruşilor. Un sistem născut în haos şi sânge s-a încheiat cât de paşnic s-a putut. Iar cele mai rele temeri- foametea, războiul civil ori refugiaţii- au rămas neîmplinite”, arată Mary Dejevsky, în editorialul din The Independent.
