Camera Deputaţilor a respins ieri OUG 72/2011 prin care se înfiinţau cele două posturi de vicepreşedinte al ICR, ocupate din 2005 de Mircea Mihăieş şi Tania Radu. Ordonanţa a fost iniţiată de MAE la solicitarea ICR, care răspundea în acest fel obiecţiilor formulate de Curtea de Conturi ce sesizase faptul că cele două funcţii nefiind cuprinse în Legea ICR, nu există suficiente temeiuri legale pentru remunerarea de la buget a titularilor acestora. Prin această ordonanţă, conducerea ICR nu dorea decât eliminarea unui vid de legislaţie şi a unei ambiguităţi care data încă de la înfiinţarea ICR, în 2003, adică de pe vremea lui Iliescu şi Buzura. Respingerea ordonanţei emise de Guvernul Boc este cea mai clară dovadă a relei credinţe a majorităţii usl-iste şi prevesteşte viitoarele abuzuri şi interferenţe politice în activitatea Institutului, dacă acesta va trece în subordinea Senatului, pentru că:
Cealaltă ordonanţă, cea emisă de Guvernul Ponta, prevede cele două funcţii de vicepreşedinţi, deci nu problema existenţei celor două posturi în schema ICR îi preocupă pe usl-işti, ci titularii lor actuali. Pentru a nu fi nevoiţi să-i destituie, parlamentarii le-au desfiinţat posturile, urmând să îşi numească propriii oameni în termenul de 15 zile prevăzut de Ordonanţa 27/2012. Dacă Horia Roman Patapievici nu va fi demis, cei doi vicepreşedinţi de partid îi vor face viaţa atât de amară încât întreaga activitate a ICR va fi afectată. Cum ura USL împotriva lui Mihăieş este cumva de înţeles având în vedere comentariile politice ale acestuia de-a lungul anilor, înverşunarea împotriva Taniei Radu – jurnalist la Radio Europa Liberă – ar putea avea legătură cu faptul că, iată chiar şi după 22 de ani, comuniştii văd roşu înaintea ochilor când aud cuvintele „Europa Liberă‘‘.
În al doilea rând, usl-iştii aveau nevoie să respingă ordonanţa Boc pentru că aveau nevoie să menţină ambiguitatea legislativă – care este SINGURUL lor argument pentru a trece ICR în subordinea Senatului. Raportul Curţii de Conturi şi lipsa prevederilor legale privind cele două posturi sunt invocată şi în motivarea Ordonanţei 27, şi în comunicatul senatorilor Haşotti şi Sârbu, şi de Victor Ponta atunci când susţin: „Eu, atât timp cât acei bani publici – zece milioane de euro – sunt daţi din bugetul de stat, vreau să mă asigur că opinia publică ştie cum se folosesc‘‘. Afirmaţia este o diversiune pentru că „opinia publică‘‘ ŞTIE cum se folosesc banii publici de către ICR din rapoartele de activitate pe care ICR le publică în fiecare an. Rapoartele consemnează evenimentele (peste 1.000 în 2011), publicaţiile (65 de titluri în 2011) şi bursele acordate de ICR, precum şi modul în care au fost finanţate, ceea ce face din ICR, practic, cea mai transparentă instituţie a statului român. Când Ponta, Haşotti şi Sârbu se plâng de nevoia de transparenţă a banilor alocaţi ICR, ei vor să spună, de fapt, control. Ceea ce urmăreşte USL este să obţină controlul asupra bugetului şi, implicit, asupra programelor ICR.
Dar ce urmăreşte USL? Povestea cu „prelungirea efectelor profund negative ale unor stări de lucruri care tind să afecteze cu titlu de permanenţă sentimentul de apartenenţă la naţiunea română a celor stabiliţi vremelnic în alte state” din OUG este revelatoare şi alarmantă: în loc de manifestări de artă contemporană, concerte de rock, jazz sau de muzică experimentală, şuşe pentru fericirea românilor din diaspora. În loc de standuri costisitoare în calitate de invitaţi de onoare la saloanele de carte de la Paris sau Torino, revenirea la promovarea vechilor autori provinciali, naţionalişti, protocronişti şi prăfuiţi.
