Daca exista o performanta pe care nimeni nu i-o poate contesta lui Tariceanu, in cele 10 luni de guvernare, este tenacitatea cu care reuseste demolarea propriei credibilitati. In cariera unui om politic care se respecta, un moment de factura celui cu demisia irevocabil anuntata si patetic revocata este similar cu o tentativa de sinucidere. Neimpacat cu esecul primei incercari, dupa o serie de balbe stanjenitoare, premierul recidiveaza astazi intr-un mod care produce stupoare si care ajunge sa impuna indreptatite semne de intrebare asupra discernamantului celui care se afla in fruntea Guvernului. Chiar atat de neajutorat sa fie in exercitiul elementar de a distinge intre „admisibil” si „inadmisibil”? Intre „moral” si „imoral”? Intre „corect” si „incorect”? Dar, cel mai grav, intre „cinstit” si „mincinos”?!
In cazul lui Tariceanu, raul nu are decat un singur izvor: dispretul fata de semeni. Superioritatea cu care priveste in jur si convingerea ca oamenii sunt obligati sa ia de bune fanteziile pe care le emite cu o morga impecabil jucata. Diagrama comportamentului in cazul „telefonului care nu trebuia dat” poate fi studiata ca mostra a paralelismului total cu realitatea.
In primul moment, cu toate ca milioane de oameni au luat cunostinta de acuza grava lansata, pe un post national de televiziune, de Elena Udrea, persoana cu o incontestabila notorietate si demisionata dintr-o inalta demnitate in stat, premierul refuza orice comentariu, invocand ca are alte o suta de lucruri mai importante de facut.
In momentul al doilea, seful Executivului se smulge, totusi, pentru o clipa din noianul de treburi care pareau sa il copleseasca si neaga adevarul acuzelor care i se aduc: interventie telefonica la Ilie Botos.
Al treilea moment, cel al recuperarii subite a memoriei, doar la o ora dupa cel anterior, este cel in care, constrans de declaratia procurorului general, Tariceanu isi aminteste ca i-a telefonat acestuia, pentru a se interesa de demersurile intreprinse de Parchet, impotriva unuia dintre intimii sai.
In sfarsit, finalul, in care primul ministru isi permite sa incerce sa prosteasca o tara intreaga reclamandu-si la infinit dreptul de a se informa, cand ii dicteaza inspiratia, de arestarile pe care Parchetul le dispune.
Pe tot traseul parcurs de-a lungul celor patru timpi, si nici ulterior, Tariceanu nu s-a simtit nici un moment dator sa explice, daca poate exista o explicatie, faptul ca a mintit. Ca a privit in ochii milioanelor de cetateni ai tarii, care urmareau pe toate posturile de televiziune Cuvantul primului ministru, si ca i-a mintit in fata! Daca el isi dispretuieste atat de mult concetatenii si isi inchipuie ca ei pot sa creada ca telefonul dat procurorului general, pentru a-l intreba de masurile dispuse impotriva unui prieten al lui, nu a fost altceva decat proba de vigilenta a unui om care se intereseaza de buna functionare a Parchetului e, pana la urma, o chestiune care il priveste, despre care insa putem sa spunem ca nu-i face cinste. Dar lucrul peste care nu se poate trece si pentru care nu poate primi iertare este flagrantul de minciuna in care a fost prins. In orice tara democrata, un asemenea delict atrage de la sine demisia (cand mai exista o urma de onoare)/demiterea vinovatului.
Intrebat daca il va demite pe primul ministru, presedintele Basescu a declarat ca nu are atributele constitutionale nici sa-l demita si nici sa-i ceara demisia. Dar nu a spus un cuvant despre costurile mari pe care le va suporta Romania gratie acestui scandal, dupa Raportul-ultimatum al CE si dupa bilele negre aruncate de FMI in capul Guvernului. Ceea ce putea sa para, la o privire superficiala, doar o furtuna intr-un pahar cu apa are toate sansele sa se transforme intr-un tsunami care va matura Guvernul Tariceanu. Ar fi un deznodamant pe care, aproape, primul ministru si l-a cautat cu lumanarea.
