Noua construcţie politică PNL-PC şi încercarea de unificare a opoziţiei au redeschis o discuţie mai veche în România privind apartenenţa partidelor la doctrine şi ideologii politice.
Cine e de stânga ? Cine e de dreapta ? La mai bine de două decenii de la Revoluţie aceleaşi întrebări macină cu regularitate clasa politică, fiecare partid revendicându-şi o zonă doctrinară cu sau fără justificare şi doar atât timp cât le serveşte electoral. Există de fapt ideologii în România? Dacă da, ele sunt doar pe hârtie. Cel puţin asta susţin analiştii politici intervievaţi de România Liberă.
România liberă te provoacă la o dezbatere. Răspundeţi la întrebările de mai jos folosind formularul de comentarii din josul paginii!
1. Credeţi că ar produce vreo schimbare revenirea politicienilor şi a partidelor din care ei fac parte la doctrinele şi ideologiile asumate teoretic?
2. Care este partidul campion la măsuri luate împotriva crezului afişat?
Comunism versus anticomunism
Singurul clivaj care a funcţionat vreodată pe plaiuri mioritice după 1989 pare să fie antiteza comunism-anticomunism, fiecare cu un partid echivalent pe scena politică. „Nucleul dur al simpatizanţilor liberali s-a bazat pe anticomunism, anti-Securitate, iar cei mai mulţi dintre alegătorii PNL au rămas fideli valorilor CDR, care l-a înlăturat pe Iliescu de la putere. Noi n-am avut niciodată un capitalism serios, bazat pe liberalism autentic”, susţine sociologul Vasile Dâncu. În opinia lui, alegătorii tradiţionali ai PNL vor dezerta în 2012 din cauza alianţei cu PC, formaţiune stigmatizată de imaginea de turnător a lui Dan Voiculescu. O părere similară are şi Cristian Pârvulescu, analist politic: „Nici un partid în România nu s-a constituit ideologic. Stânga şi dreapta nu au relevanţă şi nu au avut niciodată. La noi e ca la gimnastică: probe libere alese şi impuse. Asta cu ideologia e la impuse – formaţiunile, alianţele vor prezenta o platformă, un program pentru că trebuie. Atât”.
Politicienii sunt siguri pe doctrina lor
Dacă cei din afara scenei politice susţin la unison că partidele nu se bazează pe o doctrină, politicienii resping complet această idee. Spre exemplu, liderul PSD, Victor Ponta, spune că partidul său e 100% de stânga de când s-a înfiinţat şi aşa va rămâne. „PSD şi PNL sunt singurele partide din România care s-au concretizat pe o bază ideologică şi pe care şi-o vor păstra. Alianţa de acum e impusă de o situaţie specială (scopul de a înlătura Guvernul Boc şi schimbarea lui Traian Băsescu – n.r.)”, a declarat Ponta pentru RL. Pârvulescu îl contrazice însă: „Programul anticriză al PSD are şi elemente de stânga, dar conţine extrem de multe propuneri de sorginte neo-liberală”.
Teoria este valabilă şi la PNL, care a venit în ultimii ani cu o serie de măsuri de stânga pure. Conservatorii au cotit-o uşor spre dreapta, în ultima vreme, cu câteva excepţii, cum ar fi susţinerea cotelor progresive de impozitare.
În ceea ce priveşte PDL, lucrurile sunt mai complicate. În timp ce liderii democrat-liberali au revendicat în totalitate dreapta, analiştii politici îi cataloghează ca fiind cei mai „cinici din punct de vedere ideologic”. Vicepreşedinte PDL, Gheorghe Flutur, spune pentru RL că „doctrinele se validează prin acţiunile partidelor în faţa marilor provocări”. Teoria sa vrea să demonstreze că PDL s-a aşezat pe eşichierul de dreapta prin curajul de a aplica măsuri dure de austeritate. Contestatarii pedeliştilor aduc însă argumente din trecutul formaţiunii. „Traian Băsescu a câştigat alegerile în PD cu un mesaj mult mai de stânga decât al lui Petre Roman. PD a fost apoi în Internaţionala Socialistă, sigla cu trandafirii este dovadă în acest sens, a bătut palma cu PSD, cu PC, cu PRM, aşa că lecţiile de morală pe care le ţine acum PNL-ului sunt dovadă de ipocrizie”, comentează Pârvulescu.
Libera circulaţie a partidelor
Formaţiunile autohtone sunt libere să se plimbe după bunul plac de la stânga la dreapta, via centru, şi retur pentru că nu există un taxator de serviciu. „Doar 40% din electoratul român este hotărât, are opţiuni de vot, nu neapărat bazate pe argumente doctrinare, dar are informaţii politice şi ştie ce vrea”, argumentează Dâncu. Restul de 60% este electoratul pe care toate partidele se luptă să-l seducă, adică cei cărora li se vor adresa Alianţa de Centru-Dreapta sau construcţia mai largă cu PSD, Alianţa pentru Democraţie. „E vorba despre cei care votează reactiv, în funcţie de ce li s-a întâmplat lor, au puţine informaţii şi nici o opţiune clară. Or, în acest moment ei simt nevoia unei alternative, dar nu ideologice, ci una la Guvernul Boc care a impus măsurile de austeritate”, mai spune sociologul. Dacă în opinia lui Dâncu, vinovaţi pentru lipsa doctrinelor sunt atât liderii politici care nu-şi educă publicul şi alegătorii dezinteresaţi, în opinia lui Cristian Ghinea presa are partea ei de vină. „Presa e obsedată de personalităţi nu de subiecte reale, serioase, de programe politice în adevăratul sens al cuvântului. Acest lucru a dus la deteriorarea discursului public şi la dezinteresul publicului”, susţine analistul politic.
ACD+PSD nu au viitor
„Opoziţia unită are şanse să reziste atâta vreme cât va exista lipiciul care uneşte aceste partide, adică Traian Băsescu. Toate alianţele din România s-au destrămat în momentul în care adversarul lor comun nu a mai existat”, crede Cristian Ghinea. De aceeaşi părere este şi Cristian Pârvulescu, care în plus crede că PDL ar putea fi mai degrabă avantajat de noua construcţie politică. „La viitoarele alegeri, Traian Băsescu şi PDL vor eticheta noua coaliţie ca fiind comunistă şi coruptă, ceea ce ar putea să le servească foarte bine”, crede Pârvulescu. În acelaşi timp, el e de părere că împărţirea spectrului politic în două va favoriza la următoarele alegeri apariţia unor noi formaţiuni: una „neo-legionară, care să-i satisfacă pe anticomunişti, şi una civică, ruptă din nereformabilul PDL”.
Creşterea pensiilor şi a salariilor, lait-motivul campaniilor
Înaintea alegerilor, confuzia stânga-dreapta se accentuează şi mai tare, deoarece în goana după voturi toate partidele se axează pe promisiuni cu priză la public. Exemple numeroase pot fi găsite în programele de guvernare creionate de partide în preajma alegerilor parlamentare din 2008:
La PNL, la capitolul „Prosperitate individuală”, pe lângă „menţinerea unui nivel de creştere economică ridicat, de 6-7% anual” şi crearea a cel puţin 500.000 de noi locuri de muncă, găsim şi promisiunea ca în 2012 pensia medie să ajungă la 350 de euro. Aceasta după ce ex-premierul Călin Popescu Tăriceanu acceptase solicitarea PSD de a devansa cu o lună creşterea pensiilor cu 20% şi a salariilor profesorilor cu 9%.
În „Parteneriatul pentru România 2008-2012″, încheiat de PDL şi Alianţa PSD+PC, apar, la pachet cu „menţinerea cotei existente de 16%” şi cu reducerea numărului de taxe şi de impozite, şi creşterea punctului de pensie, de la 1 ianuarie 2009, la 45% din salariul mediu brut pe economie, şi majorarea subvenţiilor în agricultură. Nu a lipsit nici promisiunea ca pensia socială minim garantată să fie de 350 lei lunar, iar salariul minim brut să ajungă la500 de euro până la 1 ianuarie 2014, dată estimată pentru intrarea României în zona euro.
Şi la UDMR, al cărei program pentru alegerile din 2008 s-a numit „Împreună pentru Transilvania (modernizare şi autonomie)”, găsim promisiuni de creştere a pensiilor, de introducere a „celei de-a treisprezecea pensii lunare”, a pensiei minime garantate şi a pensiei parţiale.
În schimb, în oferta Alianţei PSD+PC pentru alegerile din 2008, pe lângă pensii – minime garantate şi medii -, salarii, indemnizaţii şi ajutoare, găsim şi promisiunea ca o firmă să poată fi înfiinţată într-o oră, iar unele taxe şi autorizaţii să fie desfiinţate.
Rezultatele din alegeri înving ideologia
Formarea de alianţe politice care transcend constrângerile ideologice nu constituie o excepţie în Europa Occidentală, unde consensul dictat de rezultatele votului este mult mai important decât ideologia pentru ca o formaţiune politică să supravieţuiască. În Germania – ţară în care cadrul ideologic al partidelor a suferit o disoluţie ceva mai puţin accentuată decât în alte democraţii de pe bătrânul continent – reticenţa Uniunii Creştin-Democrate şi a Partidului Social-Democrat de a intra în alianţa transpartinică din anii 2005-2009 a fost strivită de presiunea alegătorilor de a fi format un guvern funcţional care să rezolve problemele economice stringente. La fel s-a întâmplat şi în Austria, în 2008. Argumentul dictatului electorilor este folosit în Europa şi pentru a justifica alianţe politice, oficiale sau nu, între partide de centru şi grupări extremiste. Cum este în prezent cazul Olandei (formaţiunea xenofobă Partidul Libertăţii susţine guvernul), cum a fost cazul Austriei, între 2003 şi 2007, sau al Slovaciei între 2006 şi 2010, când social-democraţii s-au aliat cu Partidul Naţional Slovac, formaţiune radicală de dreapta. C.S.D.
Cuceririle moderne au străbătut din Apus şi spre partea de Răsărit a Europei. Astfel, şi noi, ceşti de-aici, am prins dor de comoara cea mai mare a vieţii: libertatea, independenţa au ajuns şi aici la expresie, conştiinţa naţională a deşteptat la viaţă.”
IULIU COROIANU, membru al PNR (devenit PNŢ), redactorul Memorandumului din 1892
