După ce, timp de mai multe decenii, pentru Statele Unite independenţa energetică era cel mult un vis, astăzi ea devine din ce în ce mai mult realitate. Conform unui articol din cotidianul The Washington Post, „axa energiei” viitorului se va afla în emisfera vestică – pornind din Canada, trecând prin SUA şi Guyana franceză şi oprindu-se în Brazilia.
„Pentru mai mult de 50 de ani, centrul hărţii mondiale a petrolului s-a aflat în Orientul Mijlociu, în ciuda tuturor noilor descoperiri de zăcăminte din restul lumii”, scrie autorul articolului, Daniel Yergin, directorul companiei de consultanţă energetică Cambridge Energy Research Associates, „iar toate prognozele indicau că dependenţa Statelor Unite de petrolul din acea zonă va continua să crească”.
Însă astăzi, spune Yergin, această realitate care a definit nu numai politica energetică şi economică a Statelor Unite, dar şi întreaga economie globală, se apropie de sfârşit: America, şi odată cu ea întreaga lume, se află în faţa unei noi realităţi, care va aduce schimbări importante pe plan economic şi geopolitic. Iar această apropiată independenţă energetică nu a fost rezultatul unui plan politic, ci a survenit aproape accidental, ca urmare a descoperirii şi perfecţionării anumitor tehnologii şi metode de foraj şi extragere a petrolului.
Politica energetică emisferică
Deşi în SUA noţiunea de „politică energetică emisferică” a bântuit încă din anii ’70, scrie Yergin, aceasta s-a bazat pe doi piloni deosebit de instabili: unul dintre ei era Venezuela, iar celălalt, Mexic. Odată cu venirea la putere a lui Hugo Chavez, producţia de petrol din Venezuela a scăzut dramatic – cu peste 25% în ultimii 10 ani, iar animozitatea pe care Chavez a arătat-o faţă de Statele Unite nu l-a recomandat pe acesta drept un partener de încredere. În Mexic, producţia de petrol a scăzut de asemenea, statul din America Centrală urmând probabil să devină un importator de petrol până la sfârşitul decadei.
În locul exporturilor acestor două state au apărut însă resurse noi, care nu puteau fi luate în mod serios în considerare până de curând, exploatarea lor fiind prea costisitoare: acestea ar fi nisipurile petrolifere din provincia canadiană Alberta, câmpurile de petrol din largul coastei Braziliei şi petrolul de şist din statele americane Dakota de Nord şi Texas.
În mai puţin de 10 ani, nisipurile petrolifere din Canada s-au transformat dintr-o resursă puţin cunoscută într-una majoră, datorită progresului tehnologiei de extragere a petrolului din nisipul cleios. Astăzi, Canada produce 1,5 milioane barili pe zi – mai mult decât exporturile Libiei în perioada sa de vârf dinaintea războiului civil, iar cantitatea s-ar putea dubla până în 2020, Canada devenind astfel un producător de petrol mai mare decât Iranul, şi al cincilea din lume în urma Rusiei, Arabiei Saudite, Statelor Unite şi Chinei. De altfel, aproape 25% din importurile de petrol din SUA provin din Canada, iar jumătate din acest petrol este extras din nisipuri petrolifere, această proporţie urmând să crească rapid în următorii ani.
Progresul tehnologic a permis, de asemenea, şi descoperirea câmpurilor petrolifere braziliene, aflate în oceanul Atlantic sub un strat de sare cu o grosime de peste un kilometru. Exploatarea acestor câmpuri este dificilă şi va necesita investiţii majore, însă conform prognozelor actuale, Brazilia va produce în 2020 circa 5 milioane de barili pe zi – dublu faţă de producţia actuală a Venezuelei şi mai mult de jumătate din producţia Arabiei Saudite.
Orientul Mijlociu nu va mai fi problema Americii
De asemenea, producţia de petrol de şist – extragerea de petrol din stâncă – şi-a luat avântul necesar în urma dezvoltării de noi tehnologii. În statul Dakota de Nord, acum opt ani se produceau zilnic 10.000 de barili cu ajutorul acestei tehnologii. Astăzi, producţia a ajuns la aproape 500.000 de barili şi va continua să crească. Totodată, în Texas producţia de petrol de şist va creşte de la 200.000 de barili în anul 2000 la peste 3 milioane de barili în 2020 – iar unele estimări sunt şi mai optimiste de atât.
Aceste schimbări vor schimba radical întreaga lume, crede Yergin. Exporturile din Orientul Mijlociu şi Africa de Vest către emisfera vestică ar putea scădea cu 50% în următorii 10 ani, iar petrolul din aceste regiuni va fi reorientat către pieţele emergente din Asia – mai ales către China şi India.
Din această cauză, stabilitatea Orientului Mijlociu va deveni o problemă a Asiei, nu a Statelor Unite-şi va fi interesant de urmărit, spune Yergin, cum îşi vor împărţi marile puteri responsabilitatea pentru această zonă. „Resursele uriaşe de petrol din Golful Persic vor garanta importanţa strategică a zonei pentru economia globală”, scrie Yergin, „însă noile surse vor face sistemul american de aprovizionare mai rezistent la şocuri şi crize”.
