Dotat atât cu o inteligenţă deosebită, cât şi cu o tulburare de personalitate borderline, atestată de o analiză psihologică întocmită de specialişti ai CIA, Gaddafi a reuşit să se menţină mai bine de patru decenii la conducerea ţării sale, folosind mijloace de o brutalitate greu de imaginat.
„Violenţele recente ale regimului Gaddafi împotriva unor civili neînarmaţi au dus la pierderea loialităţii multora dintre membrii armatei şi ai corpului diplomatic”, susţine Jerrold M. Post, fost analist CIA şi acum un reputat profesor de psihologie politică la Universitatea George Washington, în ediţia recentă a publicaţiei Foreign Policy.
Poate că la prima vedere afirmaţia lui Post pare corectă; într-adevăr, o mare parte dintre foştii aliaţi şi prieteni ai dictatorului libian s-au dezis de acesta în urma încercărilor brutale de înăbuşire a revoltei populare care a cuprins ţara nord-africană la jumătatea lunii februarie.
Însă afirmaţia profesorului american este nu numai naivă, ci complet eronată; Muammar Gaddafi a fost încă de când a preluat puterea în Libia, în 1969, unul dintre cei mai sângeroşi conducători, nu numai din Africa, dar din întreaga lume. Este greu de crezut că apropiaţii săi nu au avut cunoştinţă de uciderile în masă ale deţinuţilor politici şi de execuţiile televizate la oră de maximă audienţă care au avut loc în Libia de la începutul anilor ’70 până nu demult. Departe de a fi doar un „nebun” remarcabil mai ales prin anti-americanismul său agresiv şi prin costumaţiile bizare, Gaddafi a fost un dictator de modă veche, care nu s-a sfiit niciodată să folosească violenţa pentru a scăpa de adversari politici reali sau presupuşi şi pentru a induce groaza şi teroarea în minţile şi inimile supuşilor săi.
Tribunale populare şi execuţii publice
Când în Europa şi Statele Unite se discută despre „crimele lui Gaddafi”, cel mai probabil este vorba despre cele care au vizat cetăţeni din statele respective, şi care au fost puternic mediatizate la vremea lor. Astfel, în America sau Marea Britanie Gaddafi este cunoscut în primul rând drept cel care a ordonat atentatul cu bombă asupra zborului Pan Am 103, care a explodat în aer deasupra Scoţiei, ucigându-i atât pe cei 259 de pasageri cât şi pe 11 cetăţeni britanici aflaţi la sol. În Germania, numele lui Gaddafi este asociat cu explozia unei bombe în discoteca La Belle, din Berlin, în 1986, unde au murit trei persoane, iar în Israel şi Japonia, Gaddafi este văzut drept susţinătorul financiar şi ideologic al unor grupări teroriste cum ar fi Frontul pentru Eliberarea Palestinei sau Armata Roşie Japoneză.
Mult mai puţin cunoscute sunt crimele pe care Gaddafi le-a comis împotriva propriului său popor – deşi numărul victimelor este de ordinul miilor. Venit la putere în 1969 în urma unei lovituri de stat, Gaddafi a făcut clar de la bun început că nu va tolera nici un rival: „execuţia este soarta oricui va încerca să formeze un partid politic”, a declarat el în 1973 – iar în anii care au urmat, s-a ţinut de cuvânt; până în 1977, dizidenţii – deşi pentru a obţine acest statut nu era adeseori nevoie de mai mult decât o sesizare anonimă – erau arestaţi de către serviciile secrete şi dispăreau fără urmă. Începând din 1977, s-a trecut la o metodă care transmitea un mesaj clar şi fără echivoc: cei care complotau împotriva regimului, chiar şi numai participând la demonstraţii paşnice, erau spânzuraţi în public – iar execuţia era transmisă în direct pe postul naţional de televiziune.
Astfel, conform cotidianului american The New York Times, începând cu sfârşitul anilor ’70 au fost organizate pe stadioane de fotbal şi terenuri de baschet tribunale populare; acuzaţii erau aduşi în faţa acestora şi supuşi unor interogatorii înjositoare, până când cereau, plângând, mila juraţilor, în timp ce miile de oameni adunaţi pe stadion scandau „Moarte! Moarte!”. Aceste procese erau, de asemenea, televizate. New York Times relatează că trupurile neînsufleţite ale membrilor unui grup de studenţi spânzuraţi într-o piaţă centrală din Tripoli au fost lăsate să atârne timp de o săptămână întreagă – iar totodată circulaţia din apropiere a fost deviată, astfel încât cât mai multe persoane să fie obligate să vadă cadavrele opozanţilor. Execuţiile publice au continuat până în anii ’90, însă execuţia de cea mai mare anvergură a avut loc în spatele unor ziduri, nu în faţa camerelor de luat vederi: în 1996, regimul Gaddafi a masacrat, într-o singură zi, 1.200 de de prizonieri politici în închisoarea Abu Salim, din Tripoli.
O explicaţie pentru aceste acte exagerate de cruzime o oferă, în New York Times, scriitorul libian Hisham Matar, care a declarat că„Gaddafi a putut rămâne la putere datorită refuzului său de a îşi asuma o singură ideologie clară – dar şi datorită folosirii violenţei într-un mod atât de teatral”.
Între furie şi euforie
Aceste fapte au fost, conform lui Jerrold Post, comise de un sistem la al cărui vârf s-a aflat un nebun. În profilul psihologic al lui Gaddafi, alcătuit de CIA, dictatorul libian este descris ca o „personalitate borderline”, care trece rapid de la o stare de furie intensă la euforie. „Sub faţada sa «normală»”, scrie Post, „se ascunde o nesiguranţă profundă şi senzaţia de a fi dispreţuit. Dacă de obicei Gaddafi este «deasupra limitei» şi conştient de realitate, atunci când se află într-o stare de stres, percepţiile sale pot fi distorsionate şi judecata sa încetează să funcţioneaze corect”. La o concluzie asemănătoare ajunsese în anii ’80, fără ajutorul CIA, şi preşedintele american Ronald Reagan, care l-a numit pe Gaddafi „câinele nebun al Orientului Mijlociu”.
Rămâne de sperat că profilul psihologic al celui care îi va urma lui Gaddafi la conducerea ţării va fi întrucâtva mai normal. 42 de ani de nebunie ar trebui să fie de ajuns.