În apropiere de Anapa, la malul Mării Negre, preşedintele rus a participat ieri la ceremonia de lansare oficială a şantierului noului gazoduct gigant al Gazpromului, South Stream, care va lega Rusia de Europa. South Stream este principalul concurent al proiectului Nabucco, susţinut de Bruxelles pentru a reduce dependenţa de gazul rusesc.
Necesitatea construirii South Stream a fost evocată pentru prima oară în 2005. Asemenea conductei North Stream recent pusă în funcţiune, proiectul constituia o ripostă la numeroasele războaie ale gazului cu Ucraina, care deţine monopolul asupra tranzitului gazului rusesc spre Europa. Memorandumul privind construirea noii conducte a fost semnat în 2007 de Gazprom – primul extractor şi exportator mondial de gaz natural – şi firma italiană ENI.
De atunci, proiectul a încetat să fie ruso-italian şi în prezent acţionarii societăţii de exploatare South Stream Transport AG (înregistrată în Olanda) sunt Gazprom (50%), ENI (20%) şi firmele franceză EDF şi germană Wintershall (cu câte 15% fiecare). Gazoductul va traversa apele turce înainte de a trece prin Bulgaria, Serbia, Ungaria şi Slovenia pentru a ajunge la Tarvisio, în nordul Italiei, un proiect vast şi costisitor, evaluat pentru moment în jurul a 16-17 miliarde euro.
Vladimir Putin a urmărit îndeaproape şantierul South Stream şi a cerut ca debutul lucrărilor în Marea Neagră (conducta va pleca din Dgiubga, pe fundul mării), iniţial prevăzute pentru 2013, să fie avansate pentru sfârşitul acestui an. Gazoductul va pleca din Dgiubga, pe fundul mării. South Stream şi la fel şi North Stream sunt proiecte politice, în ochii Kremlinului acestea urmând să permită abordarea directă a consumatorilor europeni. Un sfert din necesarul european este asigurat deja de livrările ruseşti.
North Stream, conducta care pe un traseu de 1.200 km, leagă Rusia de Germania pe sub Marea Baltică, funcţionează din 2011 şi capacitatea sa s-a dublat prin adăugarea unei a doua conducte, ajungând la 55 miliarde metri cubi pe an. În ce priveşte South Stream, cu o lungime de 2.500 km, primul tronson ar urma să intre în funcţiune la sfârşitul anului 2015, cu o capacitate de 16 miliarde metri cubi pe an. Apoi, până în 2018 vor fi adăugate progresiv alte trei conducte. Obiectivul final – o capacitate anuală totală de 63 miliarde metri cubi, echivalentul a 10% din consumul de gaz natural al UE estimat pentru 2020. Pentru tronsonul terestru, Rusia a semnat acorduri interguvernamentale cu Bulgaria, Serbia, Ungaria, Grecia, Slovenia, Croaţia şi Austria iar realizarea părţii marine a necesitat negocieri cu Turcia. Surse din Gazprom declară că fiecare acord a însemnat concesii dureroase din partea gigantului rus al gazelor.
Nabucco a murit?
În afara negocierilor dificile cu partenerii potenţiali, Gazprom s-a lovit în toţi aceşti ani de un alt actor puternic – Uniunea Europeană, mai precis de organismul său director, Comisia Europeană. Bruxelles consideră de multă vreme o ameninţare dependenţa excesivă a Europei faţă de gazul rusesc şi a încercat să tergiverseze proiectul South Stream susţinând proiecte concurente, cel mai important fiind Nabucco, conducta care ar fi trecut şi pe teritoriul României. Când în 2009, în Turcia a fost semnat un acord interguvernamental asupra Nabucco, cu participarea preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso, părea că această conductă va fi construită mai rapid decât South Stream.
Nu a fost cazul, în parte din cauza creşterii preţului iniţial al proiectului însă motivul principal este că, în perioada scursă de atunci, Nabucco nu a reuşit să obţină o bază de resurse. Furnizările din nordul Irakului erau prea riscante şi Turcia nu dorea să susţină kurzii irakieni cumpărând gazul lor. Opţiunea egipteană a fost respinsă din cauza „primăverii arabe”, a războiului din Siria şi a contradicţiilor crescânde dintre Cairo şi Tel Aviv. Gazoductul transcaspic nu a fost construit din cauza poziţiei intransigente a Rusiei faţă de împărţirea Mării Caspice, iar ultima speranţă a proiectului Nabucco, Azerbaidjanul, preferă deja alte proiecte.
Repoziţionarea Turciei
Prin South Stream şi gazoductul Trans-Anatolia, ce va transporta gaz rusesc şi azer, Turcia îşi întăreşte poziţia de placă turnantă a transportului regional de energie. În decembrie, ministrul turc al Energiei a fost foarte ocupat. După semnarea unui acord cu Azerbaidjanul pentru construirea conductei trans-anatoliene, al cărei cost este estimat la 5 miliarde euro, Taner Yildiz a dat mâna cu preşedintele rus, Vladimir Putin, în cursul tranzacţiei care permite Rusiei să construiască propria conductă South Stream sub apele teritoriale turce ale Mării Negre. Cele două acorduri au în vedere tranzitarea gazului provenit din ţări din fosta URSS spre Europa.
Teoretic, ele vor contribui la realizarea obiectivului declarat ca Europa să diversifice sursele energetice. Practic, Turcia s-a instalat pe poziţia de adevărat actor în energia regională. Potrivit experţilor, „aceste conducte sunt indicatori concreţi că Turcia este pe cale de a deveni o importantă ţară de tranzit”. Semnarea celor două tranzacţii pune sub semnul întrebării viabilitatea proiectului favorit al Europei – Nabucco. Acesta urma să aducă în Austria gazul provenit din mai multe surse. Deşi analiştii au considerat South Stream ca rivalul Nabucco, conducta Trans-Anatolia este adevăratul său concurent.
Ca şi Nabucco, Trans-Anatolia vizează transferarea gazului în Europa, dar contrar conductei susţinută de UE, va avea o aprovizionare gratuită. Partenerul cel mai important al gazoductului trans-anatolian este SOCAR, societatea petrolieră naţională a Azerbaidjanului, care gestionează zona de exploatare a gazului de la Shah Denizu II cu BP. Contrar proiectului Nabucco, avantajele gazoductului trans-anatolian sunt clare. Nu vor fi probleme de aprovizionare pentru că furnizorul dominant din regiune este parte a proiectului. Apoi, dintre cele 16 miliarde de metri cubi de gaz prevăzuţi anual, 6 vor fi rezervate pieţei interne din Turcia la preţuri scăzute. Iar excedentul de 10 miliarde metri cubi vor fi distribuiţi ţărilor de dincolo de frontieră, între care Bulgaria, România, Ungaria şi Austria.
