Vulcanul de sub gheţarul Eyjafjallajokull din Islanda, care a generat haos în întregul sistem de transport aerian, a erupt ultima dată în 1821, iar atunci activitatea vulcanică a durat doi ani. Erupţia din prezent nu se ştie cât va dura, însă efectele negative pentru aviaţie puteau fi, cu siguranţă, mult mai puţin grave în cazul în care un complex de factori nu ar fi concurat la extinderea norului de cenuşă deasupra Europei.
Unul dintre factorii principali ai emisiei mari de cenuşă a fost însuşi faptul că craterul se află sub un gheţar. Potrivit vulcanologului islandez Haraldur Sigurdsson, citat de Der Spiegel, în momentul erupţiei magma a intrat în contact cu gheaţa, iar diferenţa enormă de temperatură a generat un fenomen asemănător unei explozii, care a mărit considerabil cantitatea de cenuşă ce s-a răspândit în atmosferă. Şi condiţiile meteo au fost împotriva Europei: dacă, imediat după erupţia de la 20 martie, vremea în Islanda ar fi fost mai ploioasă, cea mai mare parte a norului ar fi fost captată şi adusă pe pământ de picăturile de ploaie. La fel, dacă direcţia vântului ar fi fost alta, probabil nici un avion nu ar fi fost consemnat la sol pe bătrânul continent. „E ca un făcut… Vântul a bătut toată iarna din est. Dar tocmai acum, când vulcanul este activ, bate dinspre nord-vest”, explică Helmut Malewski de la Institutul Naţional de Meteorologie german.
În ciuda întrunirii tuturor acestor condiţii, scenariul prezent nu este nici pe departe cel mai grav posibil. Prin comparaţie, erupţia din 1991 a vulcanului Pinatubo din Filipine a fost atât de puternică, încât coloana de gaze şi cenuşă s-a ridicat până la limita atmosferei. Umbra aruncată pe pământ de norul vulcanic a generat o reducere a temperaturii globale cu o jumătate de grad Celsius. În cazul celei mai mari erupţii vulcanice înregistrate vreodată, cea din 1883 a vulcanului Krakatoa din Indonezia, temperatura globală a scăzut pentru cinci ani cu 1,2 grade Celsius, norul de cenuşă înconjurând întreaga planetă.
