Amplasarea sistemului american de apărare antirachetă în apropiere de Caracal este, din câte ne explică specialiştii, o decizie care va creşte importanţa geostrategică a ţării noastre, gradul de securitate şi greutatea opiniei României în cadrul NATO. Preşedintele României, Traian Băsescu a spus că, odată cu amplasarea sistemului antirachetă, ţara noastră „se află la cel mai înalt nivel de securitate din istoria ei.”
Opiniile favorabile emise de specialişti nu au ezitat să apară în presă imediat după ceremonia de inaugurare de la Deveselu.
„Creşte relevanţa strategică a României, iar faptul că scutul apără şi statele vecine ar putea însemna că greutatea cuvântului nostru va creşte. Asta nu înseamnă că României îi cresc galoane, ci că în contextul securităţii, lumea ne va asculta cu mai mare atenţie,” a explicat Iulian Chifu, directorul Centrului de Prevenire a Conflictelor.
„Este vorba despre un rol strategic pe care l-am clamat mereu în regiune şi pe care, iată, acum îl şi îndeplinim„, a spus şi Cristian Diaconescu.
În principiu, opinia generală a specialiştilor, a politicienilor şi a presei faţă de acest sistem antirachetă este pozitivă, mai ales că decizia va duce la o relaţie mai strânsă cu Statele Unite, ceea ce ar putea fi de bun augur şi pe alte planuri, cum ar fi cel economic. Ca să nu existe nelămuriri în ce urmează să spun mai departe, opinia mea personală este aceeaşi cu cea generală. Este foarte bine că vom avea scut.
Motivul iranian
Baza militară de la Deveselu va găzdui din 2015 rachete defensive de tip SM-3, capabile să intercepteze rachete balistice cu rază medie de acţiune (inclusiv rachetele intercontinentale iraniene Shahab-4 şi Shahab-5 cu raze de 2,800 km şi 4,300 km). Da, aţi citit bine, este vorba despre rachetele iraniene, în primul rând.
Într-o emisiune televizată, expertul militar Radu Tudor ne demonstra, folosindu-se de imaginile apocaliptice ale unor rachete lansate, cum scutul antirachetă de la Deveselu va intercepta rachete iraniene care vor încerca să lovească ţărmul Mării Negre. Desigur, nu a detaliat de ce Iranul ar lansa rachete spre ţărmul Mării Negre, probabil pentru că este de la sine înţeles că la un moment dat o va face.
În principiu, Iranul este perceput în mentalul colectiv occidental – aici ne includ şi pe noi, – ca o ţară necunoscută, infestată de religie, susţinătoare a terorismului şi avidă după rachete nucleare cu care, imediat cum le va avea, nu va ezita să atace la întâmplare în dreapta şi-n stânga. De ce ne imaginăm asta când ne gândim la un stat care n-a mai început un război din antichitate? Probabil pentru că nu ştim nimic despre Iran şi despre populaţia lui, pentru că plecăm prea des urechea la declaraţiile bombastice ale preşedintelui Mahmoud Ahmadinajad la adresa Israelului şi pentru că la televizor specialiştii în geopolitică ne spun asta.
Iranul nu este o destinaţie turistică nici pentru europeni, nici pentru americani şi, în general, pentru nimeni. Aşa că informaţiile pe care le avem din această ţară ne parvin foarte rar sau niciodată. Câţi dintre dumneavoastră aţi mers în Grecia sau în Franţa, şi câţi dintre dumneavoastră cunoaşteţi pe cineva care a vizitat Teheranul, de exemplu?
Cum poţi fi turist în Iran
Pe 10 august 2010 am luat un autocar din Istanbul cu destinaţia Teheran. Ca o ironie, autocarul din dreapta celui în care mă aflam mergea la Bucureşti, şi pentru câteva momente m-am întrebat dacă asta n-ar trebui să însemne ceva. Drumul a durat aproape 30 de ore, a costat 55 de dolari şi a fost destul de chinuitor, deşi autocarul era foarte confortabil. Iranienii şi turcii sunt foarte obişnuiţi să circule pe autostrăzile lor impecabile şi folosesc rar calea ferată, la care sunt deficitari.
Când am trecut graniţa, primul reprezentant al Republicii Islamice Iran mi-a urat prietenos „Willkommen in Iran”, mi-a verificat viza şi a refuzat să-mi verifice bagajul, deşi nu la fel proceda cu compatrioţii săi. Părea neaşteptat de prietenos şi m-am gândit că are ordin de la partid să se comporte aşa cu turiştii. Însă atitudinea vameşului aveam s-o întâlnesc şi la recepţionerul hotelului soios şi ieftin în care am stat în Teheran, şi la tinerii prietenoşi din Shiraz sau la bătrânul blând din splendida piaţă Naghsh-e Jahan din Esfahan, cu a lui engleză ireproşabilă. Ca să nu deviez prea tare, aproape toţi oamenii pe care i-am întâlnit în turneul meu iranian erau dornici să converseze, să zâmbească şi, uneori, să-mi ofere diverse chilipiruri în semn de generozitate islamică, deoarece m-am aflat acolo în perioada Ramadanului.
Atitudinea iranienilor faţă de România
Dacă mergeţi în Iran şi le spuneţi oamenilor că sunteţi români, cei trecuţi de 40 de ani îşi vor aminti imediat de Ceauşescu şi de a lui ultimă vizită în Iran, în decembrie 1989. Cei tineri nu-şi vor aminti asta, însă vor fi dornici să-şi exerseze engleza, să pună întrebări de tipul „eşti căsătorit? cât câştigi? ce părere ai despre Iran?” şi se vor arata interesaţi de Europa. Probabil vă închipuiţi că atitudinea faţă de Statele Unite este unanim ostilă sau cel puţin neprietenoasă. Ei bine, în rândul oamenilor de rând nu este deloc aşa. Sau cel puţin asta am constatat în cele câteva conversaţii politice pe care le-am avut cu localnicii.
Centrala nucleară de la Natanz
Drumul de la Kashan spre satul isoric Abyaneh este presărat din loc în loc cu divizii antiaeriene şi trece prin Natanz, o localitate în apropierea căreia se afla una din centralele nucleare iraniene, echipată cu 54 000 de centrifuge. Centrala se află la 27 de metri sub pământ şi de pe şosea nu se poate vedea nimic, din cauza unui zid de pământ.
Programul nuclear iranian îmi este cunoscut numai din presă. În 2003, sub conducerea preşedintelui Mohammad Khatami (un moderat) Iranul a recunoscut că are pe rol un program nuclear şi a acceptat să îl suspende. Când Mahmoud Ahmadinejad a devenit preşedintele Iranului în 2005, programul nuclear a fost reluat un an mai târziu, în ciuda mai multor avertizări din partea Consiliului ONU privind suspendarea acestuia.
Cu toate sancţiunile economice impuse de-a lungul anilor, Iranul nu a renunţat la programul său nuclear, despre care a spus întotdeauna că are exclusiv scop civil. Potrivit unui raport din 2010 al inspectorilor internaţionali în domeniul energiei nucleare, activitatea în centrala de la Natanz şi-a redus activitatea în perioada verii 2009 cu 20%. Declin pe care experţii îl atribuie problemelor tehnice, dar şi datorită embargoului asupra importului de echipamente şi infrastructură, furnizat de companiile europene.
Teama de Iran
După bunul simţ al fiecăruia, orice stat care deţine armament nuclear este periculos. Iranul nu este o excepţie. Daca va fi capabil să-şi procure un anumit număr de rachete nucleare va deveni, în mod evident, un stat de luat în seamă, la fel cum sunt toate celelalte ţări care deţin armament nuclear. Dar de aici şi până la a ne imagina că Iranul va lovi Estul Europei cu rachete nucleare sau convenţionale, e cale lungă. În primul rând, de ce ar face-o? Că să provoace NATO, care dispune de armament nuclear şi armate infinit mai puternice decât armata Iranului?
Celor care s-au gândit măcar odată că ar putea vizita Iranul, însă le-a fost teamă să o facă pentru că şi-ar putea pune viaţa în pericol, îi invit să urmărească următoarele fotografii.
