Astăzi, sub conducerea Dilmei Rousseff, este considerată una din puterile economice ale lumii. Cum s-a născut, însă, Brazilia? Gabriel Paquette, profesor de istorie la Universitatea Johns Hopkins, explică, pentru revista britanică History Today, trecerea ţării sud-americane de la colonie portugheză la stat independent, într-un secol XIX turbulent, presărat cu revolte, intrigi şi represalii sângeroase.
Cum s-a stabilit regele Portugaliei în Brazilia
Perioada revoluţiilor a ocolit, în mare măsură, Imperiul Portughez. Până în 1873, cele 13 colonii din America de Nord ale Coroanei Britanice se rupseseră definitiv de ţara-mamă, principalul furnizor de zahăr al Franţei, Haiti-ul modern, şi-a cerut independenţa în 1791. Chiar şi America spaniolă a fost cuprinsă de revolte după 1808, anul în care armatele lui Napoleon au trecut Pirineii şi au ocupat Spania.
Situaţia în coloniile portugheze era diferită: alianţa Portugaliei cu Marea Britanie i-a permis familiei regale să scape de armata franceză şi să plece spre Lumea Nouă, la bordul corăbiilor britanice.
Viitorul Joao al VI-lea (1767-1826), care a condus Portugalia în locul mamei lui nebune, Regina Maria, a fost primul monarh european care a pus piciorul în Americi, în 1808. A creat în Rio de Janeiro instituţii administrative, teatre şi grădini botanice, pe măsura unei capitale interimare a unui imperiu global. La începutul secolului XIX, istoricul Oliveira Lima asemăna Rio cu „Versailles-ul tropical”.
Când familia regală a debarcat în Brazilia, a întâlnit o societate colonială prinsă în vârtejul transformărilor. La mijolcul secolului XIX, economia Braziliei se baza pe sclavii de pe plantaţii, care cultivau zahăr, tutun şi bumbac. Între 1760 şi 1800, numărul de mori de zahăr s-a dublat şi, începând cu 1790, anual, în jur de 23.500 africani erau transportaţi în Brazilia ca sclavi.
Înainte de sosirea familiei regale în Brazilia, oamenii nu-şi puneau prea multe probleme în legătură cu statutul ţării- de colonie- ceea ce a lăsat drumul liber conducerii portugheze. Un alt motiv pentru care nu a avut loc nici o revoluţie a fost nu s-a încercat centralizarea puterii, deci autorităţile locale se bucurau de o autonomie foarte mare.
Încep revoltele
În cele din urmă, ideile revoluţionare au ajuns şi pe meleagurile braziliene. Cea mai cunoscută conspiraţie din Brazilia a avut loc în provincia sud-vestică Minas Gerais, către sfârşitul anilor 1790. Inconfidencia Mineira (Conspiraţia din Minas) a fost animată de idei republicane. În 1798, a avut loc Conjuracao Baiana (Conspiraţia de la Bahia), când soldaţii „mulatto” au încercat să impună în Brazilia principiile Revoluţiei Franceze. Au cerut independenţă, o republicată bazată pe democraţie, abolirea sclaviei şi egalitate între albi şi negri. Totuşi, cele două revolte nu s-au bucurat de prea mult succes.
Totuşi, Brazilia a profitat de pe urma revoluţiilor din celelalte colonii: colapsul Haitiului ca principal exportator de zahăr a însemnat înflorirea industriei braziliene: până în 1805, Brazilia livra 15% din totalul producţiei de zahăr din lume. În 1815, odată cu înfrângerea lui Napoleon şi restaurarea monarhiei, regele exilat Joao nu şi-ar fi dorit să se întoarcă în Portugalia răvăşită de război, a cărei situaţie economică era inferioară celei braziliene.
Brazilia devine regat şi stat independent
Unii au sugerat că Joao ar fi trebuit să rămână definitiv în Brazilia, iar Rio de Janeiro să devină centrul unui nou imperiu. În plus, dacă regele ar fi plecat, Brazilia s-ar fi întors la rangul de colonie. Pe de altă parte, elita locală a început să se îngrijoreze de reducerea autonomiei şi de centralizarea puterii, la Rio. În 1817, are loc o altă revoltă cu tendinţe republicane, însă şi aceasta a fost înnăbuşită. Curtea dădea puţine semne că se va întoarce în Europa.
Elita portugheză a fost îngrozită când regele Joao a ridicat Brazilia la rang de regat şi a făcut-o egala Portugaliei. În 1808, ca prinţ regent, a deschis porturile pentru comercianţii din întreaga lume, ceea ce a dus la înlăturarea monopolului pe care îl aveau comercianţii portughezi asupra pieţei braziliene.
În 1820, în Portugalia, a izbucnit o revoluţie care urmărea instituirea unei democraţii constituţionale. Deci Joao a fost nevoit să se întoarcă în Europa, însă şi-a lăsat fiul- moştenitorul tronului- în Brazilia. Când parlamentul a cerut şi întoacerea prinţului în ţară, Pedro moştenitorul a refuzat şi a declarat Brazilia stat independent.
Încep nemulţumirile
Nu toate regiunile au fost mulţumite de măsura lui Pedro. În perioada colonială, provinciile nordice Maranhao şi Para au menţinut relaţiile cu Lisabona, într-o mai mare măsură decât celelalte provincii braziliene, iar, în provinciile din nord-vest, Pernambuco şi Bahia, politica dusă de centru nu era văzută cu ochi buni, mai ales că sprijinea dezvoltarea economică a sudului. Deşi în minţile brazilienilor încolţise ideea unei republici, Pedro a dizolvat Constituţia şi a instituit una nouă în 1824. Până în 1840, Brazilia e cuprinsă de revolte.
Provincia Pernambuco a fost prima care a reacţionat la măsurile lui Pedro. În 1824, s-a format „Confederaţia Ecuadorului”, al cărei preşedinte a cerut înlăturarea instituţiilor regaliste ale vechii Europe şi înlocuirea lor cu o Brazilie federativă, în care provinciile să rămână autonome. Cereau control local asupra învăţământului şi sistemului fiscal.
Frei Caneca, editorul ziarului Typhis Pernambucano, a fost cea mai imporantă voce a mişcării. El s-a opus centralizării puterii la Rio şi a cerut ca provinciile să se unească de bunăvoie. Deşi Confederaţia s-a bucurat de sprijinul provinciilor din nord, armata imperială a restabilit ordinea. Elita locală a fost iertată, cu excepţia lui Caneca, care a fost executat.
O parte a moştenirii portugheze a lui Pedro a fost dispreţul pentru nativi, însă aceasta era cea mai mică problemă cu care se confrunta Brazilia. Între 1824 şi 1825, ţara a suportat o secetă puternică, care a dus la împuţinarea alimentelor şi creşterea preţurilor, deci a inflaţiei. În plus, Brazilia era în război cu Argentina, iar rezultatul lui a fost crearea statului Uruguay, în 1825. Preţul luptelor: o vistierie secată şi o datorie externă considerabilă.
Sclavii şi săracii se revoltă
În 1831, Pedro este forţat să abdice în favoarea fiului său de numai cinci ani şi pleacă, precum tatăl lui, în exil, în Europa. La conducerea Braziliei urmează o regenţă, până la majoratul lui Pedro al II-lea (1825-1891). Puterea executivă a Regenţei a fost, oricum, redusă, întrucât senatorii şi-au asumat mai multe prerogative. Totuşi, Brazilia nu a devenit republică. Principalul motiv, explică istoricii, este că ţara nu era pregătită să renunţe la forţa de muncă a sclavilor şi nici nu avea puterea să îi controleze într-o altă formă de guvernare.
Abdicarea lui Pedro I din 1831 a fost urmată de un val de revolte împotriva proprietarilor de hanuri, caselor ori magazinelor portugheze. A urmat o reformare a Constituţiei, care a constat în descentralizarea puterii şi mai multe drepturi politice pentru cetăţeni, dar şi micşorarea armatei de stat şi înlocuirea ei cu o gardă naţională sub controlul autorităţii locale.
Regenţa a durat zece ani, până în 1840 şi a fost una din cele mai sângeroase perioade din istoria ţării- revolte, intrigi şi conspiraţii. De această dată, însă, categoriile care s-au revoltat au fost cele lipsite de drepturi sau ignorate: clasa de jos, sclavii, oamenii săraci de culoare şi amerindienii.
Când vestea abdicării lui Pedro s-a răspândit în nord, proprietarii de plantaţii au mobilizat ţăranii din Pernambuco şi au devenit cunoscuţi drept Cabanos, după casele modeste din păduri în care locuiau. În 1832, Cabanada începuse: indienii şi sclavii fugari s-au unit sub conducerea lui Vicente de Paula (1792-1840), un fost sergent, care s-a proclamat General al Forţelor Regaliste. Paula susţinea că Regenţa îi uzurpase tronul lui Pedro al II-lea şi îşi urmărea propriile interese.
Ataşamentul oamenilor săraci faţă de regalitate nu provenea din ideologie, ci din fapul că interesele lor fuseseră prejudiciate: nu mai existau trupe care să apere pădurile, iar ei nu mai aveau nici un drept. Nobilii locali se amestecă în lupte şi, cu acordul cârmuirii, pârjolesc pământurile, iar Cabanos mor de foame.
În provincia Para, oraşul Belem, oamenii săraci şi înfometaţi s-au răsculat împotriva puterii. Revolta a rămas în istorie sub numele de „Cabanagem”.
Cabanagem este unică în istorie pentru că rebelii au pus mâna de două ori pe capitala provinciei. În ianuarie 1835, au invadat Belem, au eliberat deţinuţii, l-au executat pe preşedintele provinciei şi au avut în mână oraşul pentru câteva luni, până la sosirea trupelor regale, care i-au alungat.
Când l-au recucerit, sub comanda unui moşier de 19 ani, Eduardo Angelim, au avut oraşul sub control nouă luni. Angelim cerea ca guvernatorul provinciei să fie numit dintre localnici. Revolta a fost înnăbuşită sângeros: 30.000 din cei 120.000 locuitori au murit.
O altă revoltă a avut loc în Salvador da Bahia, în nord-est. Rebeliunea sclavilor africani musulmani sau „Males” a început în ianuarie 1835. Autorităţile au înţeles că se află într-o situaţie delicată: 42% din populaţia oraşului Salvador era format din sclavi. Ei se răsculaseră pentru că orice religie în afara celei creştine era ilegală. Islamul a avut un rol fundamental în această revoltă, a explicat istoricul Joao Jose Reis, care a arătat că Males au privit lupta ca pe un jihad.
Deşi au existat numeroase represalii,Brazilia a mai trecut prin trei revolte la fel de puternice, până la urcarea pe tron a lui Pedro al II-ea, în 1840. La numai 15 ani, el a făcut o serie de acte conciliante: i-a iertat pe toţi rebelii care s-au predat în 60 de zile, forţa armatei regale a fost domolită, iar mişcarea Regresso-caracterizată prin susţinerea pentru centralizarea puterii- a adus cu sine mai mulţi sclavi decât în 1820. Şi în anii 1840, revoltele au continuat. În 1888, sclavia e abolită, iar regalitatea e abolita, un an mai târziu, in urma unei lovituri de stat.
