Anul 2011 a început nesperat de bine pentru susţinătorii democraţiei din lumea arabă; în decursul a numai câteva săptămâni, revoltele populare au răsturnat regimurile din Egipt şi Tunisia, iar cele din Libia, Yemen şi Siria păreau să fie următoarele pe listă. Însă dictatorii din aceste ţări sunt încă la putere. Pentru cât timp?
Aşa-zisele „revoluţii Twitter/Facebook” din ţările nord-africane au părut, într-un prim stadiu, să cuprindă întreaga lume arabă; după protestele din Tunisia a urmat un val de revolte populare nonviolente care nu a ocolit nici unul dintre statele din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. După ce în acele luni nici unul dintre dictatorii acelor state nu a dormit probabil prea liniştit, situaţia continuă să fie tensionată în numai trei ţări: Libia, Yemen şi Siria, unde modelul primelor revoluţii nu a putut să fie aplicat decât parţial. Spre deosebire de Tunisia şi Egipt, unde armata a avut un aport esenţial la succesul demonstranţilor antiguvernamentali, refuzând să deschidă focul împotriva acestora şi retrăgându-şi efectiv sprijinul pentru regimurile aflate la putere, în cele trei ţări menţionate mai sus cel puţin o parte a forţelor militare îi susţin în continuare pe conducătorii ţării – ceea ce nu este de mirare, având în vedere că printre comandanţii militari se află rude apropiate ale acestora.
Totodată, spre deosebire de foştii preşedinţi Ben Ali (al Tunisiei) şi Hosni Mubarak (al Egiptului), liderii din Libia, Yemen şi Siria sunt hotărâţi să rămână la putere cu orice preţ – inclusiv cel al unui război civil care ar putea să ducă ţara la dezastru. Iar dacă în Yemen se întrezăreşte o soluţionare a conflictului după ce preşedintele Ali Abdullah Saleh a părăsit ţara după ce a fost rănit într-un atac cu grenade susţinut împotriva palatului prezidenţial, în Libia şi Siria liderii nu par dispuşi să înceteze lupta.
Libia: Gaddafi refuză să plece
Începând de sâmbătă, coaliţia împotriva lui Muammar Gaddafi, condusă de NATO, şi-a intensificat atacurile, folosind pentru prima oară elicoptere. La aceste operaţiuni au luat parte unităţi britanice şi franceze. Forţele lui Gaddafi sunt în retragere, iar insurgenţii din estul ţării au reuşit să câştige teren şi în vest, preluând controlul în trei oraşe şi rupând asediul unui al patrulea. Deşi săptămâna trecută mai mulţi oficiali şi militari loiali lui Gaddafi au fugit din ţară, printre ei numărându-se şi ministrul Petrolului, Shokri Ghanem, trădarea acestora nu pare să îi fi schimbat planurile dictatorului libian; în
cursul unei întâlniri cu preşedintele sud-african Jacob Zuma, Gaddafi a afirmat că nu va începe nici un fel de tratative cu insurgenţii înainte ca aceştia să accepte un armistiţiu; pe de altă parte, pentru rebeli plecarea lui Gaddafi din ţară este una dintre principalele condiţii pentru o încetare a ostilităţilor.
Yemen: implicarea Arabiei Saudite
Plecarea preşedintelui Saleh în Arabia Saudită, unde este tratat de rănile suferite, ar putea fi cheia unui armistiţiu între cele două fracţiuni vrăjmaşe, pe care conducătorii arabi au mai încercat să îl intermedieze şi în trecut, lovindu-se însă de opoziţia încrâncenată a lui Saleh. Aflat acum la cheremul saudiţilor, acestuia i s-ar putea refuza plecarea înapoi în Yemen, unde saudiţii ar putea face o pace care să mulţumească pe toată lumea. Principalul adversar politic al lui Saleh este Sadeq al-Ahmer, conducător al celei mai mari organizaţii tribale din ţară, confederaţia Hashid.
După ce, spre nemulţumirea protestatarilor, Ahmer a acaparat mişcarea acestora, transformând-o dintr-una prodemocratică într-una subordonată lui, conducătorii Arabiei Saudite speră că îl vor putea convinge pe Ahmer să accepte participarea într-un guvern de unitate naţională. În cel mai fericit caz, afirmă analistul britanic Brian Whitaker în The Guardian, după o perioadă de tranziţie în care să se formeze mai multe grupări politice, ar putea avea loc alegeri libere, al căror rezultat să reflecte dorinţa populaţiei de o mai mare deschidere către democraţie.
Statele Unite, pentru care Saleh a fost un partener important în lupta împotriva Al Qaida din Yemen, ar putea fi de acord cu această soluţie.
Siria: demonstraţiile continuă
Aproape 100.000 de oponenţi ai regimului Assad au demonstrat duminică în oraşul Hama împotriva acestuia, după ce vineri forţele de ordine au deschis focul împotriva protestatarilor, omorând 83 de persoane.
Hama este unul dintre focarele opoziţiei; în 1982, Hafez al-Assad, tatăl actualului preşedinte, a pus capăt unei rebeliuni împotriva sa, poruncind trupelor sale să bombardeze oraşul. Aproximativ 20.000 de oameni au murit în timpul acestui masacru. Şi în alte oraşe au avut loc noi proteste în ultimele zile – iar poliţia şi armata nu au ezitat să tragă în populaţie. Razan Zeitouneh, un activist antiguvernamental, a declarat pentru New York Times că protestele vor continua indiferent de numărul de morţi din populaţia civilă: „În fiecare săptămână, guvernul alege un oraş împotriva căruia să se răzbune. Acum a venit rândul celor din Hama”. Deşi regimul lui Assad nu pare să se mai bucure de sprijinul populaţiei, este puţin probabil ca liderul sirian să se dea bătut: armata este de partea sa, iar fratele său este comandantul uneia dintre cele mai temute unităţi.
Cum nici Europa, nici Statele Unite nu vor să facă uz de forţă pentru a-l îndepărta pe Assad de la putere, este greu de prevăzut cum se va termina în cele din urmă acest conflict dintre masele populare, care îşi doresc posibilitatea de a duce un trai demn şi liber, şi un regim autoritar care nu poate concepe că vremea sa a trecut.
