Toata suflarea atletismului romanesc a condus-o, ieri, pe ultimul drum pe Maria Cioncan, acasa la ea, in satul bistritean de unde a plecat, eleva fiind, spre marea performanta. Am avut bucuria sa o cunosc pe Maria la Hunedoara, inainte sa ajunga la performantele care au consacrat-o ca o valoare certa a sportului din Romania.
Am fost socat atunci de curatenia sufleteasca si chiar de naivitatea copilareasca a tinerei sportive care avea un singur vis: sa alerge cat mai repede si sa ajunga la Olimpiada. Viata Mariei este povestea clasica a tinerei de la tara, care pleaca dintr-o familie saraca sa-si invinga soarta.
Nu pot sa descriu in cuvinte pasiunea cu care tanara atleta, inca necunoscuta pe atunci, imi povestea despre “munca” ei sau despre antrenamentele dure, supravegheate atent de al doilea ei tata, antrenorul Stefan Berecszazi. Era in ochii ei o sclipire aproape fanatica atunci cand amintea despre Olimpiada sau bucuria fetitei care primeste prima papusa in momentul in care mi-a aratat trofeele, castigate la competitiile de junioare.
Printre cupele si medaliile lucitoare, pe dulapul din camera Mariei trona o papusa din plus, in contrast evident cu trofeele castigate pe pista de atletism. “Stii de unde am papusa asta?”, m-a intrebat, cu lacrimi in ochi, Maria. “De la mama”. Am sesizat in tremurul vocii ei un dor imens de mama aflata undeva departe tocmai pe meleagurile Bistritei.
Copilaria atletei, in care alerga desculta pentru ca nu-si permitea o pereche de tenisi, a ramas undeva in urma, dar Maria a fost pervertita de lumea nu tocmai curata a sportului in care a patruns. A fost totdeauna o “Cenusareasa a atletismului”, poate tocmai din cauza modestiei si naivitatii sale.
Se antrena la Hunedoara, acolo unde a gasit oameni care sa creada in ea. La Olimpiada de la Atena, antrenorul sau i-a dat indicatii prin gardul stadionului pentru ca nu a fost acceptat in delegatia oficiala a Romaniei. Dar Maria a fost acolo si nu numai ca si-a vazut visul implinit, ci s-a intors din capitala Greciei cu o medalie.
La cateva zile dupa Olimpiada m-am intalnit din nou cu Maria. Pe dulapul cu trofee, la locul sau era papusa daruita de mama sa. Nimic nu se schimbase in sufletul tinerei sportive. O medialie era in plus printre trofeele ei. Atat! In rest sportiva era aceeasi “copila” curata, manata de un singur dor. Sa alerge cat mai repede si sa mai aduca o medalie de la urmatoarea Olimpiada. Din pacate Maria a ajuns prea repede la finis!
