În multe etape ale istoriei, românii şi polonezii au împărtăşit acelaşi destin. În Evul Mediu, de multe ori, românii şi polonezii au dus aceleaşi lupte. Marele voievod al Moldovei, Ştefan cel Mare, a fost integrat în feudalitatea apuse-nă, după ce a fost făcut cavaler, pe câmpul de la Colomeea, de către regele Cazimir. Principele Transilvaniei, Ştefan Bathory, a fost unul dintre cei mai mari regi ai Poloniei.
Apoi, la fel ca şi românii, polonezii au cunoscut drama sfâ-şierii ţării lor între trei imperii diferite. Mai mult, în timpul primului război mondial, unii au fost nevoiţi să lup-te în armatele Puterilor Centrale, alţii de partea Antantei. Iar la finalul războiului, graţie unor oameni de stat de excepţie, Polonia a renăscut, la fel ca şi România. Mai mult, cel de-al doilea război mondial şi ceea ce a urmat au dus la ocupaţie străină şi amputări teritoriale în ambele ţări, care au intrat apoi sub stăpânire comunistă. Acum, cele două ţări se regăsesc în NATO şi în UE.
Însă Polonia stă mult mai bine decât România. De ce? Lecţia poloneză pune accent pe hărnicie, disciplină, solidaritate şi mândrie naţio-nală. Exact lucrurile care au fost aruncate peste bord în România, ca un balast netrebuincios, în favoarea şmecherelii şi atitudinii de genul „lasă, că merge şi legat cu sâr-mă”. Trebuie să redescoperim lecţia poloneză. Modelul este chiar la îndemâna noastră.