Ion Luca Caragiale rămâne în actualitate. Spiritul său critic asupra moravurilor societăţii în care a trăit nu s-a stins nici acum.
Piesele sale de teatru se joacă peste tot cu aplomb, iar spectatorii se regăsesc, adesea, cu umor, dar şi cu sarcasm, în tot ce a scris celebrul dramaturg şi pamfletar născut în anul 1852, în satul Haimanale, din judeţul Prahova.
Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Stan, publicat de Editura Fundaţiei Culturale Române în 1995 (vol. I), menţionează ziua de 30 ianuarie ca dată a sa de naştere. Altă sursă de informare, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, realizat de Stănuţa Creţu, Rodica Şuiu şi Gabriela Drăgoi, publicat de Editura Academiei Române in 2002, menţionează ambele date: 30 ianuarie 1852 sau 1 februarie 1852.
La Constanţa, Caragiale s-a jucat mai tot timpul. Actorul şi regizorul Liviu Manolache, de la Teatrul de Stat din Constanţa, îşi aduce aminte cu drag de rolurile din opera marelui dramaturg, personaje pe care le-a jucat cu plăcere de fiecare dată. „Am jucat în «D`ale carnavalului», am fost Rică Venturiano în «O noapte furtunoasă», un spectacol de mare succes. Îmi aduc aminte cum pur şi simplu oamenii nu mai puteau respira de râs. Erau hohote de râs. Apoi, am jucat în toate «Schiţele»lui Caragiale”, ne-a spus Liviu Manolache. Acelaşi actor este iniţiatorul unui proiect cultural-educativ inedit în judeţul Constanţa, intitulat „Ora de teatru”, prin care îşi propune să prezinte liceenilor schiţe celebre semnate de Caragiale.
Reprezentaţii interzise
Mai puţin se ştie faptul că anumite texte ale dramaturgului au fost interzise, în perioada comunismului, timp de vreo doi-trei ani. Mai precis, după cum rememorează Liviu Manolache, este vorba despre monologul „1 Aprilie” şi piesa de teatru „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, incomode pentru acea epocă, interzise deoarece „nu corespundeau din punct de vedere ideologic şi erau prea bătăioase pentru epoca respectivă”. Spectacolul „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” a fost premiat la Festivalul de Teatru Scurt din Oradea, în 1984. După extaz, a urmat însă agonia. Actorilor li s-a retras premiul, iar spectacolul a fost interzis.
Georgeta Mărtoiu şi Anaid Tavitian, în „Thalia ex Ponto, la cumpănă de milenii”, lucrare apărută în 2001, vin cu detalii asupra acestui aspect. „Era vorba de montarea, în viziunea tânărului regizor Dominic Dembinski, a celebrei piese într-un act, Conu Leonida faţă cu reacţiunea.
Faptele se petreceau la finele anului 1984 şi fiind vorba de o opţiune regizorală şi actoricească extrarepertorială (deci cu statut de experiment), urma să capete aprobările de la centru în vizionarea finală.
Vizionare care nu a mai fost aşteptată pentru că realizatorii pregătiseră în mare febră spectacolul, mai ales cu dorinţa participării lui la iminenta «săptămână de teatru scurt». Împreună cu creatorii, directorul de atunci al teatrului, Lucian Iancu, presat de timp a stabilit ca spectacolul să meargă la Oradea fără a mai fi vizionat de Consiliul Culturii, la sediu, considerând că mai savantă şi mai severă vizionare decât la Oradea, atunci, ar fi greu de realizat. Bijuteria caragieleană în «montura» sclipitoare a lui Dembinski, cu Virgil Andriescu (Leonida) şi Vasile Cojocaru (Eftimiţa), a stârnit furtuni de epitete admirative din partea specialiştilor, care i-au şi conferit unul dintre premiile substanţiale. Numai că întorşi acasă, au fost scoşi repede şi brutal din ameţeala succesului, directorul sancţionat, şi – lucrul cel mai rău – spectacolul interzis! Motivul (ipocrit, fireşte): nerespectarea ordinelor cu privire la vizionări!…”
Toma Caragiu, în „Noaptea furtunoasă” a lui Caragiale
Premiera inaugurală a Teatrului de Stat Constanţa a avut loc la data de 2 mai 1951, cu piesa „O scrisoare pierdută”, în regia lui Nicolae Kiriţescu. De atunci, au fost jucate, chiar în mai multe variante, toate piesele lui I.L.Caragiale, şi dramatizări după „Schiţe”. Şi celebrul Toma Caragiu a jucat în 1951, cu Maria Voluntaru, în „O noapte furtunoasă”, la Constanţa. » P3
La invitaţia lui Petru Vulcan, întemeietorul primei societăţi culturale dobrogene „Ovidiu”, Caragiale a susţinut la vechiul Cazino (Casinoul Comunal), o conferinţă „despre seriositate”. Iată ce consemna revista „Ovidiu”, la data de 1 noiembrie 1898.
„Joi, 22 octombrie a.c., d-nul I.L.Caragiale a ţinut în oraşul Constanţa, în folosul bibliotecei cercului literar «Ovidiu», conferinţa sa „Despre seriositate». Casinul comunal oferit gratuit, în scopul menţionat de E. Schina, primarul oraşului, era literalmente plin de lume distinsă…maestrul dramaturg, prin sistematisarea şi exprimarea cugetărilor, a stârnit în repetite rânduri aplause furtunoase. Caragiale, meşter în ale condeiului, e şi mai meşter în ale vorbirei. Partea a doua a seratei a constat din lecturi literare cetite de Caragiale: La hanul lui Mânjoală şi Două bilete pierdute. În restimpul citirei acestor 2 nuvele, hohotele de râs ale auditoriului nu mai conteneau”.
Caragiale, la pas prin oraş
Caragiale venea cel mai des vara la Constanţa. Alexandru Negre consemnează în 1943, în „Schiţe dobrogene”. „Nu în mod obişnuit, dar vara, nu cu mult înainte de război, maestrul Caragiale venea la Constanţa. Venea aici şi Barbu Delavrancea. În localitate, găseau pe advocatul Ion N. Roman, bun povestitor, şi toţi trei ţineau şedinţe lungi, fie la malul lacului Siutghiol, la conacul generalului Zosima, fie prin oraş, la câte o «locantă», cum îi spunea marele humorist Caragiale. Când venea ceasul povestirilor de haz sau a anecdotelor, care ocupau locul întâi, în zilele acelea de vacanţă, ai fi dat mult cu multul, să poţi fi în preajma lor, să tragi cu urechea. La masa lor, în «locantă», era greu să fi admis”. Caragiale se plimba adesea cu Delavrancea la braţ prin Constanţa, intra într-un dialog plin de umor cu cetăţenii, ţinea neapărat să îşi lustruiască pantofii la un „văcsuitor care, cu mare încetineală, îşi aranja periile şi cutiile cu cremă, pentru marea şi serioasa lucrare ce avea de întreprins”, povesteşte acelaşi Alexandru Negre.
EPILOG
Suntem Mitici
„Caragiale avea dreptate când spunea că suntem Mitici, pentru că Mitică este un personaj care de dimineaţă până seara persiflează, sau cum spunem acum, face mişto. Tot timpul ne luăm de oameni, dar nu ne luăm de esenţă. Caragiale avea mare dreptate. Miticismul este în floare, e la el acasă. Eu sper să nu dăinuiască chiar atât de mult. Adică să rămână umorul, să rămână acei Mitici de care noi să ne amuzăm, şi ATÂT. El să nu devină mod de viaţă a unei societăţi”- actorul şi regizorul Liviu Manolach.
