Sunt foarte puţini dintre marii scriitori ai noştri care au trecut prin localitatea Ostrov din judeţul Constanţa şi au lăsat pagini despre zona aceasta. Timidele, însă valoroasele impresii culese peste ani contribuie la splendoarea imaginilor pentru natură şi oameni. Amintiri de neuitat despre Ostrov se păstrează peste ani de la prozatoarea gălăţeancă Hortensia Papadat Bengescu, care a copilărit în satul dobrogean. Tatăl său a fost şeful garnizoanei de la Ostrov.
Era perioada în care românii care au venit din Ardeal în Dobrogea după 1877 au găsit în satele de pe malul Dunării o foarte mare populaţie băştinaşă. Iată ce scrie chiar Hortensia într-o revistă apărută la Oradea, în 1936. „Legământul meu cu pământul Dobrogei e vechi. Prin 1882, un ofiţer de informaţie fusese detaşat în interes de serviciu în satul Ostrov, pe malul Dunării. Exil? Nu, căci maiorul Bengescu, Dumitru Bengescu, tatăl scriitoarei, punea deasupra tot datoria şi familia. Datoria îl chemase în satul riveran, iar familia şi-o purta cu el orişiunde… Unica lui copilă pe atunci, de 5-6 anişori, avea să păstreze de Ostrov numai amintirea unui deal râpos, clisos, acoperit de case mici, cu ogrăzi mari”, nota Hortensia în „Amintiri dobrogene”.
Copila cu vocaţie literară avea să rememoreze după ani şi ani prezenţa mamei Tudora, „o bulgăroaică văduvă, de treabă, care gospodărea peste păsări multe, un porc, şi peste scoarţele şi rogojinile din bordeiul mare curat. Duminicile, mama Tudora cocea în cuptorul mare de cărămidă cele mai bune plăcinte creţe din făină oacheşă, muiate în smântână proaspătă”.
Amintirea unui pământ lipicios iarna
Tot din „Amintiri dobrogene” mai aflăm că „trei sferturi din an copila era nevoită a coborî dealul clisos, purtată în braţele ordonanţei, din pricina noroaielor, ce treceau de cizmuliţele dinadins făcute. Mergea, devale, în şosea, la şcoala primară a cărei directoare se întâmplase să fie o mătuşă a ei după tată. Copila nu urma încă şcoala, dar pedelături învăţa a citi, scrie, socoti. Mătuşa ei, Iulia, îşi suporta exilul tot din simţul datoriei şi cu ajutorul misterios al unei biblioteci cu multe cărţi noi şi vechi, unele în limbi străine. Dinapoia şoselei, era malul şi apa Dunării, cu bărci frumoase şi vaporaşe. Iarna însă apa devenea rea, ca o vrăjitoare, prindea gheaţă, purta sloiurile şi în casă copila auzea plângerea că vor trăi câteva luni despărţiţi de restul lumii”.
Impresionată de mare şi port
Ulterior, căsătorită cu un avocat, scriitoarea romanului „Concert din muzică de Bach” a locuit o vreme chiar în oraşul Constanţa. Hortensia revine pe tărâm dobrogean şi este fascinată de locuri şi oameni. Scriitoarea descoperă frumuseţea mării, vizitează Mangalia – spaţiu magic, de care se îndrăgosteşte. „Am locuit apoi ani mulţi şi buni în oraşul Constanţa. Aproape fiecare zi, la un ceas al ei, mă purta spre port, spre dig şi far, spre mare, ca spre un minunat oficiu…cerul căpăta o ceaţă violetă de o nuanţă unică, vapoarele calme, sigure pe destinul lor, intrau şi ieşeau din radă. Cândva, uriaş, un transatlantic chema admiraţia şi curiozitatea vizitatorilor…Vapoarele marinei comerciale erau preferate de călători din toate naţiile pentru plutirea lor desăvârşită şi rânduirea lor ospitalieră”. Apoi, în cuvinte încărcate de emoţie, Hortensia îşi aduce aminte de freamătul din jurul unei biserici „blânde”, aflată aproape de locuinţa sa, care avea o frumoasă grădiniţă de liliac şi unde copiii se jucau pe trepte. „Păşeam un minut în răcoarea umbroasă şi aromată a bisericii, apoi opream pasul în scuarul mic care înconjura bustul lui Ion Bănescu şi priveam chipul de piatră al unui om care lăsase în urma lui o amintire de energie, un exemplu de muncă, ca primar al oraşului şi lungă vreme revizor şcolar al Dobrogei”, mai consemnează gălăţeanca. Se spune că Hortensia Papadat Bengescu a locuit undeva în apropierea Sălii Sporturilor, pe o stradă liniş-tită, într-o vilă, nu se mai ştie însă care dintre ele, pentru că au fost renovate.
Partea de sud-vest a judeţului Constanţa este una aparte, datorită generozităţii cadrului natural, dar şi prin existenţa unui spaţiu monahal încărcat de spiritualitate.
„Dacă vrei să vezi chipul lui Dumnezeu, să mergi primăvara pe dealurile de la Ostrov şi să priveşti zările adânci, tot peisajul acela care se prăbuşeşte sub tine”, spune scriitorul dobrogean Ovidiu Dunăreanu. Dobrogeanul nu poate uita nicicând dealurile îmbrăcate în viţă de vie şi nici chiar iernile aprige de pe malul drept al Dunării. „Nu m-am desprins de Ostrov în tot ce am scris. Sunt legat de Ostrov, de casa părintească şi de o bucată de vie pe care o am pe un deal extraordinar. Sunt acuzat că nu mă pot desprinde de Dobrogea şi de spaţiul acela de sud-vest, dar am vrut să impun un topos şi o lume. Lumea este de la Adamclisi până la Ostrov, o lume a satului dobrogean, iar toposul este format din podiş şi fluvii”, mărturiseşte Ovidiu Dunăreanu.
O zonă cu potenţial neîndeajuns exploatat
Amintirile scriitorului despre locul natal sunt întotdeauna vii. Singurul regret al său este că această zonă a Dobrogei nu este valorificată la maxim atunci când se vorbeşte despre turismul cultural.
„Dacă partea de nord a Dobrogei a fost foarte bine cunoscută, spaţiul de sud-vest a rămas necunoscut. Dacă turiştii noştri ar veni acolo aduşi cu autocarul ar rămâne înmărmuriţi de ce pot vedea. Poţi vedea Silistra dintr-o perspectivă extraordinară, poţi vedea Bărăganul până aproape de Slobozia ca într-un miraj, poţi vedea Dobrogea până în sud, spre Cernavodă. Spaţiul acela trebuie recuperat din mai multe perspective. În primul rând al cunoaşterii de către ceilalţi oameni care vin în Dobrogea, la mare chiar, sau care vin în excursii, pentru că el se configurează deja ca un spaţiu de sinteză românească, un spaţiu magic, mitic şi subtil”, ne-a mai spus scriitorul.
