O înțelegere secretă, semnată la 16 mai 1916 între Londra şi Paris, prefigura frontierele aflate în vigoare după un secol în Orientul Mijlociu şi a semănat germenii conflictului israelo-arab.
„A Line in the Sand“ (O linie în nisip) este o carte fascinantă în care istoricul James Barr analizează relaţiile dintre Franţa şi Anglia şi cum au împărţit Orientul Mijlociu în 1916. Un decupaj al frontierelor aflat la originea conflictelor actuale. Totul se explică – haosul actual, conflictele constante, revendicările permanente. Pentru că acordul Sykes-Picot, în toiul Primului Război Mondial, nu a rezolvat nimic.
Potrivit autorului cărţii, James Barr, profesor de Istorie la Oxford, totul a fost pus în funcţie în 1916 pentru ca regiunea să nu poată fi pacificată vreodată. Siria în război, terorism, problema Ierusalimului, problema Canalului de Suez, totul se amestecă. Adică marile puteri coloniale de la debutul secolului 20 au creat un monstru – Levantul. Şi au pus în funcţie condiţiile perfecte pentru un război fără sfârşit.
Ce este acordul Sykes-Picot? Un tratat negociat la finele anului 1915 şi semnat la 16 mai 1916, în plin război mondial, pentru împărţirea fostului Imperiu Otoman. Un acord între Marea Britanie şi Franţa, dar şi Rusia. Marea Britanie era reprezentată de conservatorul Mark Sykes, membru al Parlamentului, şi Franţa de François Georges-Picot, diplomat. În ce priveşte terenul, acordul împărţea Orientul Mijlociu în două, potrivit unei linii drepte care mergea „de la A, de la Acre până la K de la Kirkuk“, potrivit cuvintelor lui Sykes aşa cum apar în minutele reuniunii.
Zona franceză, zona engleză
În Nordul acestei linii, zona franceză. La Sud, zona engleză. În interiorul celor două erau teritorii supuse unui control direct, ca Libanul şi o fâşie de coastă a Siriei, sub adminustrare franceză, în timp ce restul „zonei arabe“ (Damasc, Alep, Mosul) era „zona de influenţă“. De partea britanică, era Acre, Kuwait, Mesopotamia sub administrare directă, sudul Siriei ca şi Iordania şi Palestina, sub „influenţă“. Adăugând porturile Haifa, Saint-Jean-d’Acre şi Ierusalim.
Linia de împărţire nu avea nici o logică. Era „o linie pe nisip“. În schimb avea o logică politică – pentru englezi era evitarea ca francezii să acceadă la oraşele sfinte, Medina şi Mecca. Atunci, Anglia se considera cea mai mare putere în lumea musulmană, avea mai mulţi musulmani în Imperiul britanic decât oriunde în altă parte. Francezii, la rândul lor, aveau o importantă populaţie musulmană şi erau vag convinşi că puteau controla teritoriile lor având Damascul în subordine.
Englezii voiau stabilirea unei bande de pământ mergând de la Mediterana până în Golful Persic şi îndepărtarea francezilor de ceea ce astăzi este Arabia Saudită, Marea Roşie şi Golful Persic. Această bandă era calea de trecere pentru India, bastion important al Imperiului Britanic. Linia de împărţire nu avea decât o ideee simplă – o linie trasată pe nisip fără a ţine cont de teritoriile triburilor, cursurile fluviilor, căile de comunicaţii, de geografie. O linie pur geometrică.
Mai târziu, englezii au realizat că în nordul liniei se aflau importante zăcăminte petroliere şi la finele Primului Război Mondial, petrolul a devenit o miză. Şi-au spus că în cazul altui război mondial nu trebuie ca americanii să vină în ajutor şi trebuiau deci să-şi asigure sursele de aprovizionare cu petrol, în special în Irak. Marina britanică, cea mai puternică din lume, avea absolută nevoie de petrol. Aşa că după război, când Lloyd George s-a întâlnit cu Clemenceau, în decembrie 1919, s-au reluat negocierile – Lloyd George avea nevoie de Clemenceau pentru recuperarea Alsaciei-Lorrena şi în schimb el a cedat Mosul şi totalitatea Palestinei. Potrivit istoricului James Barr, problema Orientului Mijlociu nu îl interesa prea mult pe Clemenceau. În ce îl priveşte pe Lloyd George, cu educaţie religioasă, locurile sfinte aveau importanţă şi în plus avea un interes strategic de a proteja Canalul de Suez.
În ce priveşte evreii, trebuie să ne plasăm în acea epocă – imperialismul era din ce în ce mai criticat în special de Statele Unite. Englezii voiau stoparea acestei ingerinţe americane şi astfel au abordat sioniştii, promiţându-le Palestina. Aceştia doreau crearea unui stat evreu şi, sub umbrela britanică, acest stat era o piesă în faţa ambiţiilor francezilor şi americanilor. De unde şi declaraţia Balfour din 2 noiembrie 1917: „Guvernul Majestăţii Sale avizează favorabil stabilirea în Palestina a unui foaier naţional pentru poporul evreu“.
Problema Siriei
Siria punea o problemă specială – vid de putere, asasinate în serie, haos. O situaţie aproape asemănătoare celei de astăzi. Dintotdeauna Siria a fost un stat instabil, cu excepţia perioadei Assad, şi întotdeauna un teren de confruntare între marile puteri. În 1957, de exemplu, englezii şi americanii au încercat să scape de guvernul sirian, pro-sovietic, şi să-l înlocuiască cu un grup de personaje de dreapta, cu sprijinul irakienilor. Curios este că în Siria nu există petrol şi că singura sursă a conflictului este amplasarea acestei ţări, situată la întretăierea diferitelor ţări, diferitelor naţiuni. În 1916 şi în anii următori, vedem tot ce va urma mai târziu – terorism, gazarea populaţiei, masacre.
Mizele unui Orient pustiit
La distanţă de 100 de ani, statele născute din prăbuşirea Imperiului Otoman sunt falimentare, ostatice ale regimurilor care instrumentalizează în propriul profit problemele comunitare şi sunt concurate de grupări jihadiste transnaţionale, care vor promovarea unei noi ordini politice. După 100 de ani de la ultimul schimb de scrisori între diplomaţii care au redesenat regiunea – Sir Mark Sykes şi francezul François Georges-Picot – mitul Sykes-Picot bântuie încă spiritele populaţiilor din Orientul Mijlociu.
Cum se explică altfel că, în pofida războaielor între naţiuni, războaielor civile, dictaturilor, revoluţiilor care au marcat istoria regiunii în secolul 20 şi începutul secolului 21, mitul Sykes-Picot este în continuare prezent ca principala explicaţie a falimentului statelor din regiune. Cum se explică altfel că, un secol după Syke-Picot, Orientul Mijlociu traversează o perioadă de bulversări şi incertitudini care dau impresia unei „revanşe a Istoriei“.
Schimbul scrisorilor între cei doi diplomaţi, care a dus la împărţirea regiunii între britanici şi francezi, profund modificată şi concretizată de conferinţa de la San Remo din 1920, a avut consecinţe majore asupra evoluţiei din Orientul Mijlociu în secolul trecut. Din raţiuni de rivalităţi strategice, cele două mari puteri au creat state mai mult sau mai puţin artificiale şi trasarea frontierelor nu a luat în calcul istoria popoarelor din regiune. Palestinienii şi kurzii au fost marii uitaţi din acea perioadă intensă dintre 1915 şi 1923, care a desenat Orientul Mijlociu modern pe ruinele Imperiului Otoman şi care, până astăzi, este obiectul criticilor mai mult sau mai puţin obiective.
Ideea unui Sykes-Picot II
Războaiele civile siriene şi irakiene conjugate cu ascensiunea puterii Statului Islamic, datorită susţinerii unei părţi a populaţiilor arabe sunnite siriene şi irakiene au determinat unii analişti să considere că ar trebui retrasarea frontierelor regiunii ţinând cont de identităţile etnice şi comunitare ale popoarelor în cauză.
Un nou Orient Mijlociu în care de exemplu ar exista o Sirie alawită, o Sirie kurdă şi o Sirie sunnită ca şi un Irak kurd, un Irak sunnit şi un Irak şiit. O mărunţire a statelor baassiste care ar da naştere unei multitudini de micro-state care s-ar vrea omogene şi viabile. Proiectul poate fi o soluţie pe hârtie, dar o utopie în realitate.
Turcia, resentimente după un secol
Liderii turci actuali nu şi-au ascuns niciodată dispreţul pentru acest acord care, în opinia lor, a ridicat bariere între popoarele musulmane şi a privat Turcia de influenţa ei naturală în regiune. La distanţă de un secol de la semnarea lui, resentimentul Ankarei faţă de acest pact prin care britanicii şi francezii şi-au împărţit Imperiul Otoman rămâne un motor important al politicii sale externe sub preşedinţia lui Recep Tayyip Erdogan.
Liderul turc nu a ratat ocazia de a denunţa „trocul“ care a condus Paris şi Londra să „traseze frontiere cu o riglă“ iar în martie, premierul Ahmet Davutoglu declara că „Ne-am opus întotdeauna pactului Sykes-Picot, pentru că a divizat regiunea noastră şi a îndepărtat oraşele noastre unele de altele“. După fondarea unei republici laice de către Mustafa Kemal în 1923, statul turc a întors spatele trecutului imperial timp în care Sublima Poartă a domnit, la apogeu, peste un teritoriu plecând de la porţile Vienei până în Golful Aden.
De la venirea la putere, în 2002, a Partidului Justiţiei şi Dreptăţii (AKP, islamo-conservator) a lui Erdogan, Turcia duce o politică externă ambiţioasă, căutând să-şi întărească influenţa în teritoriile fostului imperiu, din Bosnia în Arabia Saudită. Semn al ambiţiilor transfrontaliere, Ankara avea ca proiect crearea unei zone de liber-schimb incluzând Siria, Liban, Iordania, apoi în al doilea pas Irakul. Acordul a fost semnat în 2010, dar s-a „înecat“ în Primăverile arabe.
Un joc de cărţi
Acordul Sykes-Picot este debutul descompunerii imperiilor. Răîboiul din 1914-1918 a „ucis“ trei imperii – Imperiul Rus, Imperiul Otoman şi Imperiul Prusac – şi a fost debutul sfârşitului imperiilor francez şi britanic.
Ce uimeşte astăzi în acordul Sykes-Picot este extremul dispreţ manifestat pentru popoarele implicate. S-au creat zone de influenţă fără să se ţină seama de interesele populaţiilor, s-au creat frontiere care au fost mereu surse de conflict şi nu s-au respectat niciodată aspiraţiile naţionale. Doar un joc de cărţi.
