Rezultatele legislativelor britanice au fost descrise ca cele mai surprinzătoare de după 1945, cu alură de seism. În pofida sondajelor, experţilor, politicienilor şi a presei, britanicii au oferit cea mai mare surpriză – majoritate absolută pentru David Cameron.
Alegerile care s-au dovedit fatale pentru trei din cei patru principali lideri politici ai ţării au deschis calea spre o ieşire a Marii Britanii din UE şi au consacrat triumful naţionaliştilor scoţieni, tentaţi de independenţă.
Conservatorul David Cameron a câştigat alegerile britanice obţinând o majoritate absolută, spulberând toate sondajele şi prezicerile, britanicii trezindu-se vineri, ziua post alegeri, în cu totul altă atmosferă politică. Joi, 7 mai, după ora 22 la Londra, primele estimări au căzut ca o bombă spre uimirea generală a politicienilor şi analiştilor.
Profesorul John Curtice, „regele sondajelor la ieşirea de la urne” a dat conservatorii câştigători cu un avans de 77 locuri faţă de laburişti. Un rezultat dezastruos pentru partidul lui Ed Miliband. În ce îi priveşte pe liberali-democraţi, totul s-a dovedit „mai rău decât eşecul anunţat. „
Dacă sondajul este exact, îmi voi mânca pălăria public în emisiunea voastră”, declara la BBC Paddy Ashdown, fost şef al partidului Liberal-Democrat. Redutabilul „guru” al comunicării lui Tony Blair, scoţianul Alastair Campbell a promis şi el că „îşi va mânca kiltul”. Vineri, la ora 12.30 ora Londrei, s-a confirmat că „tories” au câştigat majoritatea absolută la Westminster cu cel puţin 326 de locuri în Camera Comunelor. Asigurat de un rezultat atât de surprinzător, cât şi nesperat, liderul conservatorilor a fost primit de regină la Palatul Buckingham la amiază pentru a primi asentimentul formal în vederea formării viitorului guvern.
David Cameron nu are nevoie de negocieri cu partenerii săi de coaliţie, liberal-democraţii moderaţi şi pro-europeni ai lui Nick Clegg, care au ieşit laminaţi din acest scrutin. Trei din greii partidului, în posturi ministeriale şi-au pierdut locul la Westminster, partidul plătind un preţ-forte pentru participarea la un guvern de austeritate – 8 locuri faţă de 57 obţinute la alegerile din 2010.
„Ed cel roşu“, Clegg, Farage
La ora dejunului, Ed Miliband, şeful laburiştilor, care au crezut în victorie până în ultimul moment, a luat cuvântul, aer grav şi cravată roşie anunţând că partidul are nevoie de un nou lider. Laburiştii trebuie să se mulţumească cu 232 locuri în Parlament, în spatele conservatorilor care au câştigat 331 locuri, depăşind majoritatea absolută de 326 aleşi.
„Asta a fost clar o noapte dezamăgitoare şi dificilă pentru Partidul Laburist”, a declarat Ed Miliband. Şocul a fost cu atât mai violent având în vedere că institutele de sondaje preziseseră până în ultima zi rezultate foarte strânse şi că, până joi seara târziu, laburiştii au crezut în şansele lor de a reveni la putere după cinci ani de guvernare Torry. Miliband, alias „Ed cel roşu”, supranume primit după ce a fost ales în 2010 în fruntea laburiştilor cu susţinerea sindicatelor şi pentru voinţa de a rupe cu tendinţa prea liberală în ochii săi a New Labour al lui Tony Blair, a demisionat.
Liberal-democraţii au ieşit decimaţi din acest scrutin şi liderul lor, Nick Clegg, 48 ani, a luat act de rezultate şi şi-a anunţat demisia a doua zi. „Ştiam că aceste alegeri vor fi foarte dificile. Rezultatele au fost incomensurabil mult mai devastatoare decât mi-am putut imagina vreodată”. Lib-dem au reuşit să câştige 8 locuri, de şapte ori mai puţine decât la precedentul scrutin din 2010. Cel mai prost rezultat din ultimii 27 de ani. Poziţionaţi în ultimii ani la centru-stânga pe eşichierul politicii britanice, ei şi-au dezamăgit electorii tradiţionali, tinerii şi femeile, acceptând tăieri bugetare în pres-tările sociale ale celor mai săraci şi renegând promisiunile de a nu creşte cheltuielile universitare, care s-au mărit de trei ori.
Legislativele au fost un eşec răsunător pentru partidul eurofob britanic, Ukip, care nu a obţinut decât un singur loc şi şi-a pierdut liderul, Nigel Farage, care a demisionat din fruntea formaţiunii pe care a co-fondat-o în 1993. Demisia sa este o lovitură dură pentru autoproclamata „armată a poporului” a United Kingdom Independence Party, căruia îi era emblemă şi voce.
Revanşa scoţienilor
Dacă nu au reuşit să obţină independenţa în septembrie trecut, astăzi separatiştii Scottish National Party – SNP ţin soarta Regatului Unite în mâinile lor. După eşecul la referendumul istoric din 18 septembrie, SNP a fost crezut „mort”, dar iată că a revenit mai puternic ca niciodată, obţinând majoritatea din cele 59 de locuri rezervate scoţienilor din totalul de 650 din Camera Comunelor. Un tsunami care a măturat aproape total Partidul Laburist, care până acum avea 40 de locuri scoţiene, unul din fiefurile sale istorice, Partidul Conservator fiind aproape inexistent în Scoţia. Ironia sorţii, laburiştii, odată cu venirea lui Tony Blair la putere, au permis în 1997 Scoţiei să dispună de propriul Parlament şi să se bucure de o mai mare autonomie, trei secole după Actul de Uniune din 1707 care consemna unirea cu Anglia. De atunci, la fiecare alegere, SNP s-a impus tot mai mult. Iar referendumul din septembrie a operat ca un accelerator de particule – partidul care militează pentru independenţă şi-a multiplicat cu patru numărul aderenţilor şi s-a impus ca a treia formaţiune politică din Marea Britanie, după conservatori şi laburişti.
Amploarea victoriei SNP a depăşit şi cele mai nebune speranţe ale scoţienilor, dar triumful lor nu relansează doar lupta în favoarea independenţei, ci riscă să dea idei galezilor şi irlandezilor de Nord, potrivit analiştilor.
Înaintea scrutinului, Nicola Sturgeon, şefa SNP a exclus orice formă de alianţă cu partidul lui David Cameron şi după scrutin, această opozantă tenace îşi trimite trupele la Londra şi va scoate din nou pe tapet proiectul pe care ea îl pusese între paranteze – independenţa Scoţiei. Pentru Daily Mail şi Daily Telegraph, Nicola Sturgeon este „femeia cea mai periculoasă din lume”, „cea care a luat ostatic alegerile”, „cheia de boltă a resurecţiei separatiştilor”.
Destrămarea Europei?
Victoria lui Cameron şi a conservatorilor săi înseamnă deschiderea căii spre referendumul privind ieşirea din UE a Marii Britanii. Scenariul „Brexit” (British exit, sau ieşirea din Uniunea Europeană) va perturba relaţiile dintre Londra şi Bruxelles. Miză ascunsă a scrutinului, Europa este al şaptelea subiect care preocupă britanicii, potrivit sondajelor. În timp ce Cameron promitea „să dea cuvântul poporului” organizând referendumul până la finele lui 2017, Ed Miliband considera această perspectivă „dezastruoasă” pentru piaţa muncii şi economie. Or, scrutinul din 7 mai înseamnă că electorii au ales să dea mână liberă lui Cameron pentru a permite acest proiect. Din punct de vedere al Bruxellesului, este vorba de unul din cele mai grave scenarii posibile.
Un nou guvern Cameron constituit, pregătirea referendumului asupra Europei riscă să succeadă aproape fără tranziţie campaniei electorale a legislativelor şi să ocupe esenţialul dezbaterii publice şi a energiei responsabililor politici. David Cameron a declarat că va face campanie pentru menţinerea în UE dacă va obţine de la Bruxelles schimbările pe care le cere, în special în materie de control al imigraţiei intra-europene şi de protecţie a intereselor City-ului, însă nimic nu arată că revendicările sale vor fi satisfăcute. Germania şi Franţa, care vor fi ambele în campanii electorale în 2017, au anunţat clar că nu se pune problema acceptării modificărilor în tratatele care ar fi afectate de exigenţele britanice. Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, declara că anglo-saxonii ar destrăma Europa dacă ar ieşi după un „Grexit” care expune euro-zona unui risc enorm ca forţele capitaliste să fie tentate să dezmembreze UE „piesă cu piesă”. El a declarat că un „Grexit” ar lăsa euro pradă forţelor care ”ar face totul“ pentru a încerca descompunerea „a ceea ce ar rămâne din Uniunea monetară”.
Cameron, aristocratul
Actualul şi viitorul premier britanic descinde din Henry al VII-lea şi provine din una dintre marile familii ale ţării, cu relaţii de rudenie cu suverana britanică.
Practic, David Cameron s-a născut, aşa cum se spune în Regatul Unit, „cu o linguriţă de argint în gură. Soţia sa, Samantha este fiică de baronet. Tatăl său a fost agent de schimb în City, mama magistrat. După o copilărie fericită în căminul fmilial, el a fost trimis la Eton, tânărul reuşind apoi să intre la Universitatea Oxford, calea regală de studii „PPE” – filosofie, politică, economie – a elitelor ţării. „Dave” a aderat şi la Bullingdon Club, reputat pentru chefuri şi petreceri nocturne agitate. Cameron se poate lăuda cu un impecabil „pedigree” la Wesminster, dar acea tinereţe agitată este pentru el asemenea unui dosar judiciar. Nu vorbeşte niciodată despre acea perioadă, dar i-a relatat totul strategului său electoral, australianul Lynton Crosby.
David Cameron este un conservator moderat asupra problemelor sociatăţii. Apărător al căsătoriilor gay pe care le-a legalizat anul trecut, el a militat cu succes în favoarea unui număr de deputaţi conservatori de culoare şi asiatici. Decesul unuia din fii, handicapat motor, a făcut din cuplul Samantha şi David Cameron un ardent apărător al serviciului naţional de sănătate gratuit şi universal, contra aripii torry ataşată pieţei libere de sănătate.
Cameron este un partizan al „mediului just” în toate cazurile. Acest pragmatism i-a permis să menţină coeziune guvernamentală cu liberal-democraţii, în pofida profundelor de-zacorduri asupra majorităţii dosarelor. Eurosceptic, el s-a angajat să organizeze un referendum asupra adeziunii Marii Britanii la UE până în 2017 sperând să obţină până atunci „reamenajări” cu partenerii europeni. În acelaşi timp, premierul apropiat de City a făcut cunoscut că nu este în interesul economic al Regatului Unit să trântească uşa UE. Un exerciţiu de echilibristică!
Strategul victoriei lui Cameron
Autorul spectaculoasei victorii a conservatorilor este Lynton Cros-by, 58 ani, care s-a ocupat de campania electorală a lui David Cameron şi a fost strategul a tot ce s-a petrecut. Este celebru, o stea care detestă toate poreclele cu care lumea îl „răsfaţă” – Vrăjitorul din Oz, Australianul Karl Rove, Rottweilerul australian, sau unele mai amabile cum ar fi „Cel mai bun făcător de campanie” sau „Crosbinatorul”. Fie că a operat la Londra, Sydney, Aukland, în Africa sau în Congresul de la Washington, Crosby rămâne un outsider, un „bloke” venit din sudul Australiei, spune ce gândeşte iar codurile establis-hmentului le lasă la vestiare.
La 58 ani, arma sa preferată este o disciplină de fier pe care o impune şi celor pe care îi consiliază să rămână „focusaţi”, să nu iasă din „mesaj”, „mesajul disciplinat”. Două, trei propoziţii, maximum. Pentru a rămâne în metafora interstelară, mai mult decât o stea, Lynton Crosby este un OZN. După zece ani petrecuţi pe culoarele puterii, din Westminster la Downing Street 10, el rămâne o enigmă. Nu dă interviuri. Lumina reflectoarelor, a spoturilor, le-a lăsat-o clienţilor. El şi cei doi asociaţi, australianul Mark Textor şi britanicul Mark Fullbrook – CT Group – se pot lăuda cu un palmares deosebit. Cele două alegeri ale lui Boris Johnson la primăria Londrei li se datorează. Textor, supranumit „Tex” a fost apropiat consilier al lui Tony Abbott, premier australian. Alegerile lui John Howard în Australia în 1998 şi 2001, cea a premierului John Key în Noua Zeelandă în 2014, cea din New South Wales în Australia cu Mark Neeham la comenzi şi acum victoria „totală” a conservatorilor în Marea Britanie.
CT Group consiliază şi multe întreprinderi, dar este inutil să cauţi portofoliul clienţilor pe situl lor. Acesta nu există. Discreţia şi tăcerea nu reprezintă doar o filosofie, ci o tactică.
Comando de 200 de persoane
În jurul unei mese, Lynton Crosby a pus la punct strategia sa finală de campanie pentru tandemul Cameron-Osborne. El a părăsit birourile CT Group pentru a se instala cu o mică echipă la unul din cele două etaje ale Conservative Party Election Office, pe Matthew Parker Street, pentru a evita orice interferenţă cu clienţii CT Group. O duzină de co-echipieri şi bineînţeles cu Textor, un comando în sânul unei echipe de 200 persoane, o echipă de fideli funcţionând 24 de ore din 24, pentru că fidelitatea este cea mai importantă în „familia” Crosby. Ca şi trezirea în zori, Crosby începând ziua la 5 dimineaţa.
Pe „foaia de drum” s-a aflat un electorat mai fracturat ca niciodată într-o ţară cons-truită pe un sistem bipartizan, cel puţin 23 de locuri de preluat de la laburişti, un SNP cu vântul în pupă, un Ukip care muşcă din electoratul de dreapta, sondaje incerte. Dar şi câteva atu-uri în mânecă – o creştere economică ce nu poate fi negată, un şomaj şi un deficit în scădere accentuată, o echipă sudată în jurul premierului, un ministru de Finanţe care face miracole şi un Boris Johnson care joacă în echipă. Contrar a ceea ce planificase, Crosby s-a răzgândit şi a decis să nu focalizeze asupra imigraţiei, pentru a nu crea o miză centrală de care putea profita Ukip. Facebook şi Twitter au fost în inima campaniei în paralel cu o avalanşă de video-uri pe YouTube, perfect dozate între mesaje pozitive şi atacuri negative anti-laburişti.
Ultima lovitură de geniu a lui Crosby a fost anticiparea victoriei separatiştilor scoţieni din SNP, ascensiunea în forţă a Nicolei Sturgeon şi înfrângerea riscată de laburişti în circumscripţiile istorice. Apăsând într-un bun moment al doilea buton, cel al ameninţării haosului în cazul unui guvern Laburişti-SNP, Cros-by a găsit arma atomică, cea care a pulverizat partidul Laburist în acelaşi timp în care stopa o eventuală creştere a Ukip, sacrificând liberal-democraţii pe drum.
Potrivit unor zvonuri de peste Atlantic, republicanii îl au în vedere pentru prezidenţialele din 2016. Dar Crosby declară că doreşte să petreacă un timp cu soţia în Australia, să vea un pahar de Adelaide Crows, un roşu australian cu un steak şi să meargă la teatru. Adică la o piesă care nu este în regia sa…
Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, a declarat că ieşirea a Greciei din UE, „Grexit“, ar lăsa euro pradă forţelor care „ar face totul pentru a încerca destrămarea“ a ceea ce ar rămâne din Uniunea monetară, iar un „Brexit“ va însemna că anglo-saxonii ar dezmembra Europa.
