Între 3 şi 11 februarie 1945, Churchill, Roosevelt şi Stalin – numiţi şi „Big Three“ au organizat o reuniune secretă, crucială, menită să definească viitorul şi împărţirea Europei, la finele celui de-al doilea război mondial. Stalin i-a chemat la Ialta, în Crimeea, pe malul Mării Negre pentru reglarea problemelor puse de inevitabila înfrângere a Germaniei. La final, după semnarea acordurilor de la Ialta, regimul sovietic îşi asigurase imperiul în Europa de Est, o regiune unde Moscova încearcă din nou să-şi extindă influenţa. Războiul Rece instaurat atunci a luat sfârşit în 1989, dar acţiunile lui Putin l-au reactivat.
S-au scurs şapte decenii de la Conferinţa de la Ialta (4-11 februarie 1945) la finalul căreia responsabilii Uniunii Sovietice (Iosif Stalin), Marii Britanii (Winston Churchill) şi SUA (Franklin D Roosevelt) au semnat acordurile în care se fixa soarta Germaniei (împărţită în patru zone, asemenea şi Berlinul) şi condiţiile de reconstruire a ţărilor din Europa eliberată. Concluziile vor fi revizuite mai târziu, dar Ialta rămâne în istoria relaţiilor internaţionale ca momentul „împărţirii lumii” între cele trei mari puteri, când Rusia şi-a extins influenţa în Europa de Est eliberată de trupele sovietice, ţări care au compus apoi vastul imperiu sovietic. SUA obţinea intrarea URSS-ului în război contra Japoniei şi Roosevelt şi-a văzut acceptat proiectul ONU, ce va fi creat la 25 aprilie 1945. În particular, mai târziu, Roosevelt a admis că el şi Churchill au fost naivi şi că s-au înşelat. Pentru europenii din est, Ialta este un nume de cod pentru sacrificarea cinică a micilor naţiuni pentru libertatea marilor puteri, sferele de influenţă. Astăzi, războiul din Ucraina a readus în dezbaterea Europei „zonele de influenţă”. Şi este o ironie că lupta geopolitică în curs între Europa şi Rusia este centrată asupra ţării unde a avut loc în 1945 Conferinţa de la Ialta.
Ce paralelă putem face între Rusia de atunci şi cea de astăzi care distruge încet-încet teritoriul ucrainean după ce a luat Abhazia şi Ossetia?
Putin şi-a făcut un reflex în a evoca istoria pentru a justifica acţiunile sale. În discursul pompos din martie 2014, el a susţinut că anexarea Crimeii de către Rusia este corectarea unei nedreptăţi istorice şi compatrioţii ruşi, oriunde se află în fosta URSS, fac parte dintr-o singură naţiune rusă, ceea ce înseamnă că el poate face eventual gesturi pentru a le asigura „protecţia”. Putin ştie că modul în care ruşii se raportează la propria istorie este cheia legitimităţii politicii sale. Dar, aşa cum arată Natalie Nougayrede în Guardian, este primordial că recunoască şi crimele sovietice în estul Europei.
Istoria ca pretext
În noiembrie, Putin declara: „înţelegem fatalitatea unei cortine de fier pentru noi. Nu vom merge pe acest drum, nu vom construi un zid în jurul nostru”. Un limbaj grosier pentru că prin crearea unei realităţi alternative, Putin face din Rusia o victimă în locul celui de agresor, aşa cum este în Ucraina. În tentativa de a-şi crea o zonă de influenţă în Europa, el se inspiră din noţiunea că Rusia a fost maltratată de Vest în urma Războiului Rece, reînvie mituri, dar nu a vizitat niciodată oficial monumentul victimelor Gulagului din centrul Moscovei. Recent, preşedintele Dumei declara că se va vota condamnarea „anexării” Germaniei de Est de către Germania de Vest în 1990. Nougairede precizează că în lumea lui Putin, asemenea unei glume sovietice, „viitorul este incert şi trecutul este imprevizibil”.
Trădarea
La 3 februarie 1945, două avioane au aterizat pe aeroportul Saki, din Crimeea: în primul călătorea premierul britanic Winston Churchill, în al doilea, preşedintele american Franklin D. Roosevelt. De acolo, cei doi au început o altă călătorie de şapte ore cu maşina pe ceea ce Churchill numea „Riviera lui Hades”. Pe parcursul acelui drum lung, Roosevelt şi fiica sa Anna au putut vedea detaşamente ale Armatei Roşii care asigurau securitatea şi care salutau la trecerea vehiculului. Cele trei delegaţii au ocupat trei clădiri în care NKVD-ul (viitorul KGB), sub pretextul lucrărilor la instalaţiile electrice, puseseră microfoane peste tot. Dictatura boşevică a repartizat palatul Iusupov pentru delegaţia rusă, în Livadia, fostul palat de vară al ţarilor a fost cazată delegaţia americană, iar delegaţia britanică în palatul Voronţov. În fapt, Stalin le-a impus lui Churchill, 70 ani şi mai ales lui Franklin Delano Roosevelt, epuizat – el a murit două luni mai târziu – o deplasare de 10.000 de km pentru a le oferi vederea unui Sevastopol în ruine (1942), marca sacrificiului rus faţă de nebunia hitleristă. Stalin a dorit să deţină conducerea. Pentru ceilalţi doi, Stalin era un perfect necunoscut. Un citat atribuit lui Churchill arată că îl considera pe oaspetele conferinţei şi liderul sovietic drept un „ţăran uşor de manipulat”. Ambasadorii l-au văzut rar pe Stalin în timp ce ministrul său de Externe, Molotov, era cunoscut drept „domnul niet”. Momentul Conferinţei îl favoriza pe Stalin cu impresionanta ofensivă a Armatei Roşii în 1944.
Trupele sovietice erau la 70 de km distanţă de Berlin şi ocupase Europa Centrală şi de Est. „Stalin nu era preocupat de detaliile negocierilor”, scria Sego Beria, spion NKVD, precizând că el „putea forţa aliaţii să accepte tot ce era important pentru el, dar trebuia să fim vigilenţi”. Şi analele arată că Stalin se străduia să impresioneze oaspeţii cu o mare atenţie pentru a-i face să se simtă în largul lor şi într-un fel să-i recunoască superioritatea. La finalul conferinţei, la 11 februarie, regimul sovietic îşi construise deja imperiul în Europa de Est, o regiune unde Moscova încearcă din nou să-şi asigure influenţa.Unii istorici, ca Joachim Fest, arată că „la Ialta nu au fost tratate sau acorduri constrângătoare, deci nu putem vorbi despre o adevărată împărţire a Europei”. „Ialta a fost mai degrabă o trădare, o trădare faţă de o jumătate a Europei”, spune istoricul german.
