La Curtea Penală Internaţională din Haga, s-a deschis procesul fostului preşedinte al Cte d’Ivoire, la cinci ani după violenţele care au sfâşiat o ţară mereu în căutarea „adevărului”.
Laurent Gbagbo, 70 de ani, este primul fost şef de stat urmărit de CPI şi alături de co-acuzatul Charles Ble Goude, 44 de ani, fost şef de miliţie, trebuie să răspundă acuzaţiilor de crime contra umanităţii – ucideri, violuri, acte inumane şi persecuţii. Ei sunt urmăriţi pentru rolul în criza născută de refuzul lui Laurent Gbagbo de a ceda puterea lui Alassane Ouattara, recunoscut învingător, în special de către SUA şi UE, în urma alegerilor prezidenţiale de la finele anului 2010. Gbagbo şi efemerul său ministru al Tineretului sunt acuzaţi de organizarea unei campanii de violenţe pentru a încerca, în van, ca Gbagbo să păstreze puterea.
Potrivit acuzării, cei doi au planificat, organizat şi coordonat „un plan comun” pentru a permite lui Laurent Gbagbo să rămână la şefia statului „prin toate mijloacele, inclusiv comiţând crime”. Între 27 noiembrie 2010 şi 12 aprilie 2011, forţele armate ivoriene, susţinute de miliţii şi de mercenari, au vizat partizanii lui Ouattara, atacând, ucigînd, rănind, violând şi persecutând sute de civili. Gbagbo a activat forţele armate în acest obiectiv. Violenţele au făcut peste 3.000 de morţi şi au transformat u-nele zone în câmpuri de luptă. În final, Laurent Gbagbo a fost arestat în palatul prezidenţial în aprilie 2011, după mai multe zile de bombardamente executate de forţa franceză Licorn.
Un criminal „charismatic”
Gbagbo a rămas influent în ţara sa şi procesul ar putea reaprinde tensiunile în Côte d’Ivoire. Considerat „genera-lul străzii”, el este dotat cu o carismă de netăgăduit, de care s-a folosit până în boxa acuzaţilor. Câteva sute de partizani ai fostului preşedinte s-au deplasat la Haga şi joi dimineaţa cântau în faţa sediului CPI, arborau eşarfe, pălării şi alte obiecte în culorile ţării lor – verde, alb şi portocaliu – şi scandau în ritm de tamburine „Eliberarea lui Gbagbo”, „Procesul ruşinii”, „Gbagbo preşedinte”, dansând pentru a se încălzi în acea dimineaţă rece olandeză. Abel Naki, preşedinte al CRI panafrican şi unul dintre organizatorii adunării, declara că Laurent Gbagbo a fost „răpit” şi „deportat”. „Asta ne reaminteşte anii de sclavie, de colonialism. Adevărul va învinge minciuna”. Gbagbo, fost profesor universitar, a fondat un partid de opoziţie înainte ca ţara să adopte o democraţie multipartită şi a petrecut mulţi dintre anii deceniului 1980 în exil în Franţa.
Amânat de câteva ori, procesul este aşteptat atât de tabăra Ouattara, cât şi cea Gbagbo şi pune în discuţie problema crucială a raporturilor dintre justiţie şi reconciliere. În Côte d’Ivoire, în fiefurile celor doi acuzaţi, ecrane uriaşe au fost instalate pentru ca populaţia să poată urmări procesul. Côte d’Ivoire s-a schimbat, dar peisajul politic rămâne împietrit, dominat în continuare de moştenitorii îmbătrâniţi ai lui Felix Houphouet-Boigny, „părintele independenţei”, care a condus ţara din 1960 până în 1993 şi care, de la moar-tea sa, s-au unit sau se sfâşie pentru cucerirea puterii.
Un fapt de semnalat este şi debutul, la Abidjan, al procesului asasinilor fostului preşedinte, generalul Robert Guei, ucis la 19 septembrie 2002 de către soldaţii lui Laurent Gbagbo, după o tentativă de lovitură de stat. În prezent, Côte d’Ivoire a basculat într-un deceniu de crize, de asasinate politice inclusiv ale aceleiaşi rebeliuni armate care a permis instalarea la putere a lui Alassane Ouattara în 2011.
O afacere de anvergură
Acuzarea afirmă că dispune de 138 martori, dar nu vor fi audiaţi toţi, şi va prezenta peste 5.300 de dovezi şi îşi va axa dosarul asupra unor atacuri „reprezentative” cu caracter „generali-zat” şi „sistematic”. Procesul este prevăzut a dura între doi şi trei ani. Simone Gbagbo, soţia lui Laurent, căutată şi ea de CPI, a fost deja condamnată la 20 ani de închisoare în Côte d’Ivoire pentru rolul ei în criză, în compania altor 78 persoane.
Ouattara, care a câştigat alegerile din 2010, a preluat funcţiile după o intervenţie militară a fostei puteri coloniale, Franţa, care a pus capăt războiului civil. Procesul Gbagbo este un test pentru CPI, văzută în marea parte a Africii drept o instituţie neo-colonială europeană. Ultima sa încercare de a judeca un preşedinte african, Uhuru Kanyatta din Kenya, a eşuat în mijlocul lobbyiştilor şi al acuzaţiilor de intimidare a martorilor.
CPI are nevoie de cooperarea Abidjanului pentru a aduce martorii contra lui Gbagbo şi într-un fel ostatică. Pentru Curte, procesul lui Laurent Gbagbo este ocazia de a conduce o afacere de anvergură. De când şi-a deschis porţile în 2002, este prima oară când judecă un şef de stat. Ea a mai vizat preşedintele sudanez Omar Al-Bashir, pe numele căruia a livrat două mandate de arestare, preşedintele Muammar Gadhafi, înainte de a fi ucis în Libia în octombrie 2011, şi l-a pus sub acuzaţie pe preşedintele kenyan Uhuru Kenyatta.De această dată, este un „ex” în vizorul CPI, pentru care Uniunea Africană nu s-a mobilizat ca în cazurile precedente. Politicianul ivorian şi ginerele lui Gbagbo, Stephane Kipre, estimează că „şefii de stat în funcţie nu se pot amesteca în probleme care privesc un fost şef de stat”.
Lista ruşinii
În orice caz, Laurent Gbagbo vine să mărească lista foştilor şefi de stat urmăriţi pentru crime contra umanităţii. Înaintea lui, sârbul Slobodan Miloşevici, liberianul Charles Talor şi ciadianul Hissene Habre au avut şi ei de-a face cu judecătorii CPI, care i-au acuzat de crime în masă.
Eficacitatea CPI este frânată de mai multe limite juridice. Curtea nu poate interveni decât dacă autorităţile naţionale co mpetente „nu doresc sau nu au ele însele mijloacele de urmărire a vinovaților. CPI nu poate judeca decât evenimente produse după intrarea în vigoare a Statutului de la Roma (creat în 1998, la impulsul ONU şi intrat în vigoare la 1 iulie 2002, după ratificarea Statutului de la Roma de către 60 de ţări). „Curtea poate interveni în principiu dacă o crimă este comisă pe teritoriul naţional al unui stat membru sau dacă acea crimă este imputată unei persoane care deţine naţionalitatea unui stat membru”.
