Promisiunile, angajamentele şi semnăturile reprezentanţilor Teheranului pe acordul-cadru între Iran şi marile puteri, încheiat la Lausanne, au durat o săptămână. Ghidul Suprem iranian, ayatollahul Ali Khamenei, a declarat că acest document nu garantează semnarea unui acord definitiv până la finele lunii iunie: „Ceea ce s-a făcut până acum nu garantează nici acordul, nici conţinutul, nici chiar faptul că negocierile vor merge până la capăt”. Preşedintele Rohani a declarat joi la televiziune că Iranul nu va semna nici un acord nuclear definitiv dacă sancţiunile impuse de Occident din cauza programului său nuclear nu vor fi ridicate în aceeaşi zi.
În pofida ambiguităţilor şi limitelor sale, acordul-cadru de la Lausanne privind punerea sub control a programului nuclear iranian are meritul că a evitat, cel puţin pentru moment, o ruptură între occidentali şi Teheran care ar fi putut destabiliza şi mai mult un Orient Mijlociu în plin haos. -Reala urmare a încleştării diplomatice de peste 12 ani o reprezintă revenirea Iranului pe scena internaţională dacă, aşa cum s-a prevăzut, va fi semnat acordul final în iunie.
Toate părţile – Iranul şi ţările grupu-lui „5 plus 1” (SUA, China, Marea Britanie, Franţa, Rusia şi Germania) – -urmează să lucreze la detaliile tehnice în vederea unui acord final până la finele lunii iunie. De la semnarea acordului preliminar, Iran şi SUA par să aibă interpretări diferite asupra unor anumite probleme, inclusiv ritmul şi amploarea retragerii sancţiunilor. Preşedintele iranian, Hassan Rohani, a declarat că „naţiunea iraniană a fost şi va fi învingătoare în negocieri” şi a cerut ridicarea sancţiunilor în ziua în care ar urma să fie semnat acordul final. Dar SUA precizau luni că sancţiunile vor fi eliminate progresiv, sub pactul nuclear global. Sancţiunile americane şi europene au redus exporturile iraniene de petrol cu 60% după 2012 cu impact asupra economiei ţării. Or, ritmul ridicării sancţiunilor este una din problemele încă în suspans din acordul final.
Problema de fond este dacă se poate avea încredere în angajamentele Republicii islamice având în vedere că încă de la început a minţit asupra anvergurii proiectelor sale nucleare şi caracterul lor în mod clar militare. Potrivit experţilor, nimeni nu îşi face iluzii, Iranul nu a renunţat la ambiţiile nucleare. Relansarea proiectului său s-ar putea face foarte uşor, pentru că acest acord prevăzut pentru a dura între 10 şi 15 ani nu cere dezmembrarea totală a filierelor îmbogăţirii uraniului, aşa cum a cerut la început „5 plus 1”.
Suspiciunile israelienilor
Israelul, duşman declarat al Iranului, nu a apreciat deloc acordul cadru de la Lausanne, premierul Benjamin Netanyahu declarând că acest acord este „o ameninţare la supravieţuirea „statului evreu“. Singura putere nucleară cunoscută în regiune – care menţine ambiguitatea asupra problemei – se află într-o poziţie mai marginală decât înaintea asemnării acordului, Israelul, în special prin vocea lui Netanyahu, insistă de ani de zile ca Iranul să nu mai poată îmbogăţi uraniu şi până de curând marile puteri susţineau această poziţie. Dar prin acordul de la Lausanne, Iranul păstrează această capacitate.
Putere regională
Chiar dacă de acum Iranului îi va fi necesar un an pentru a se dota cu bomba nucleară, în loc de două-trei săptămâni în prezent, Iranul rămâne o ţară ce beneficiază de statutul de nouă putere regională, pilonul unui arc şiit care se întinde de la Mediterana în sudul peninsulei arabice şi Yemen, trecând prin Siria şi Irak. În aceste două ultime ţări se află în prima linie contra jihadiştilor sunniţi ai Statului Islamic, direct angajat cu înalţi responsabili ai Gardienilor Revoluţiei, forţa de elită iraniană, favorizând emergenţa miliţiilor şiite, susţinând armata Bagdadului şi evitând prăbuşirea celei a lui Bashar al-Assad, Iranul fiind principalul său susţinător.
Ar putea Iranul să devină un aliat contra jihadiştilor? Tentaţia există, mai ales la Washington, dar nu numai, deşi administraţia americană este conştientă de riscurile unei astfel de opţiuni. A miza pe Iran ar fi ca şi cum ai miza pe un pompier piroman şi în acest context trebuie înţelese temerile numeroaselor ţări vecine privind riscurile unei proliferări incontrolată în regiune. Arabia Saudită, Egipt, ţările din Golf şi Turcia au împărtăşit întotdeauna aceeaşi îngrijorare de a vedea Iranul dotându-se cu arma nucleară. Asemenea Israelul care se simte direct ameninţat de o bombă a mollahilor. Acum, drumul până la un acord final rămâne încă semănat cu piedici.
Rebelii din Yemen, susţinuţi de Iran
Acordul nuclear iranian determină noi date geopolitice în Orientul Mijlociu şi ţările regiunii percep Iranul ca pe un factor de risc. Regatul saudit a lansat războiul contra rebelilor şiiţi huthi din Yemen, susţinuţi de Iran, în ajunul încheierii negocierilor la Lausanne, cu aprobarea SUA. O asigurare dată saudiţilor şi promisiunea că acordul cu Iranul nu va marca o schimbare completă a strategiei americane în regiune. Această schimbare ar putea să fi avut deja loc după intrarea SUA în Irak, în 2003 şi, mai ales, după ce Iranul şi SUA au devenit aliaţi contra Statului Islamic. America a ales, arată observatori politici, între inamicul şiit, miliţiile Hezbollah finanţate şi susţinute de Teheran, armata al-Qods, trăgătorul de iţe saudit, jihadişti, Al Qaeda şi Statul Islamic.
Amprenta şiită
De fapt, amprenta puterii şiite este incontestabilă în regiune – militară în Yemen şi în Irak, politică şi militară în Liban şi în Siria. Pe străzile din Bagdad înfloresc portretele lui Khomeini şi ale ghidului suprem, ayatollahul Ali Khamenei, pentru prima oară în istoria acestei ţări traumatizată de războiul contra Iranului. În Tikrit, în oraşul eliberat de teroriştii Statului Islamic, inscripţiile în farsi laudă ultimele fapte de arme ale Gardienilor Revoluţiei, relevând rolul jucat azi de militarii iranieni în Irak. Chiar civilii şiiţi irakieni deplâng intrarea ţării lor sub tutela puternicului lor „frate”. În ce priveşte regimul sirian, slăbit de războiul civil şi de certurile dintre şefii serviciilor sale secrete, a trebuit să cedeze o parte a puterii sale tutelei iraniene şi a braţului său în zonă – Hezbollah. Din golful Aden la Siria, Liban, la frontiera iordaniană se afirmă o forţă politică şi petrolieră care devine inexorabil prima putere în Orientul Mijlociu. Şi oferă şiiţilor o revanşă contra fraţilor inamici sunniţi în astfel de confruntări seculare care îi opun de la debuturile Islamului.
