Votul tactic împărțit între stânga și dreapta și mobilizarea alegătorilor a împiedicat Frontul Național, formațiune populistă antiliberală, să câștige vreuna din cele 13 regiuni ale Franței în turul al doilea al alegerilor regionale, în pofida faptului că formațiunea condusă de Marine Le Pen ieșise în frunte în șase regiuni cu o săptămână în urmă.
Cu toate acestea, Frontul Național a obținut cel mai mare număr de voturi din istorie și va continua să influențeze masiv dezbaterea politică în Franța.
„Orice în afară de Frontul Național” a fost strigătul de luptă al partidelor mainstream de stânga (socialiștii) și dreapta (Republicanii) în cadrul strategiei comune de a opri Frontul Național să câștige președinția uneia din cele 13 super-regiuni ale Franței și a dat rezultate. Cuvântul de ordine a fost „votul tactic” rezultat în urma retragerii din cursa din turul al doilea al candidatului stângii sau dreptei (în realitate, a fost mai des cazul candidaților stângii) mai prost plasat în favoarea candidatului care are șanse mai mari să câștige în fața Frontului Național.
Această tactică și un număr suplimentar de alegători cu 3,6 de milioane au răsturnat ceea ce cu o săptămână în urmă părea inevitabil. Că alegătorii în plus au votat majoritar împotriva FN o arată faptul că deși partidul doamnei Le Pen a obținut cu 600.000 de voturi în plus, de la 6,2 la 6,8 milioane de voturi, ponderea sa națională a scăzut de la 27,73% la 27,36%. Chiar și așa, aproape 7 milioane de voturi este mai mult decât a obținut Frontul Național în istoria sa și o plasează pe Marine Le Pen drept favorită la intrarea în turul al doilea al alegeri-lor prezidențiale programate peste 18 luni. Cele două partide tradiționale și-au împărțit între ele cele 13 regiuni – șapte pentru Republicani, cinci pentru socialiști – cu un mare eșec al stângii care a fost măturată de la putere după 20 de ani din regiunea Paris-Île-de-France, dar nu pot răsufla ușurate pentru că amenințarea rămâne intactă.
Alegerile regionale de anul acesta au demonstrat că bazinul electoral al Frontului Național este limitat și că, dacă partidele tradiționale se coalizează, pot să împiedice candidatul FN să spargă bariera de 50% în orice regiune a Franței. FN rămâne la cârma câtorva municipalități, dar nu a reușit să intre în mainstream-ul policii franceze obținând conducerea măcar a unei singure regiuni. Procesul de „dediabolizare” a Frontului Național a eșuat și partidele tradiționale pot continua să mențină această formațiune populistă la marginea spectrului politic și să o caracterizeze în continuare drept „extrema dreaptă”. Aceasta este vestea bună. Vestea proastă este că identitatea de partid anti-Sistem a Frontului Național rămâne intactă și o plasează pe Marine Le Pen într-o poziție puternică în perspectiva alegerilor prezidențiale. Ceea ce înseamnă că Franța nu va reveni prea curând la o alternanță clasică stânga/dreapta câtă vreme dezbaterea politică va fi influențată și definită de amenințarea prezentată de Frontul Național.
Un indiciu deloc dătător de speranță asupra modului în care ascensiunea FN va defini discursul politic francez îl reprezintă declarația dată de liderul republican, Nicolas Sarkozy, care a afirmat imediat după anunțarea rezultatelor că „a venit vremea pentru o dezba-tere profundă privind lucrurile care îi îngrijorează pe francezi” și anume securitatea, șomajul și frustrarea față de Uniunea Europeană. Nicolas Sarkozy este cunoscut pentru tentativele sale anterioare de anihilare politică a Frontului Național prin preluarea temelor acestuia: naționalism, politicile agresive anti-imigrație (din care a făcut parte și campania de repatriere a romilor), politicile sociale etatiste și euroscepticismul.
Dacă dreapta franceză va continua mai agresiv să pedaleze pe aceste teme, atunci poate că ponderea politică a Frontului Național se va reduce, dar rezultatele pentru Franța și pentru Europa vor fi mai mult sau mai puțin aceleași.
