E prima zi de Pasti, dupa sfanta noapte a Invierii Domnului. In toate localitatile dintre Bucuresti si Craiova iti ies inainte oameni cu lumanari in maini si cosuri incarcate de bunatati pascale. Vin de la slujbele de Inviere, acolo unde a fost oficiata spre dimineata, sau de la Invierea Mica, in localitatile unde se oficiaza. Dar la cativa kilometri de la iesirea din orasul Bailesti, judetul Dolj, spre Dunare, se deschide un peisaj de pe alta lume, ca si cum cineva ar fi tras brusc perdeaua spre apocalipsa: la inceput, pe santurile de pe marginea soselei, grupuri de oameni se adapostesc sub cerul liber, in corturi improvizate, cu animale si lucruri stranse de-a valma, ca fugiti dinaintea unui dezastru iminent, apoi, la cateva sute de metri mai departe, tot orizontul campului, cat cuprinzi cu ochii, e faramitat de corturi, colibe, adaposturi, oameni si animale, imprastiati razlet, fiecare pe unde a avut inspiratia sa se aseze, sub amenintarea potopului. Dupa ce traversezi aglomeratia de oameni alungati de spaima revarsarii Dunarii, care nu poate fi comparata decat cu imaginile taberelor de refugiati de pe campurile de lupta, vazute in ultimii ani la televizor, soseaua se pierde in apa: undeva, la cativa kilometri, localitatea Rast e inecata in Dunare, de la Florii incoace. Peste 1200 de case au ramas cu apele pana la ferestre si mai sus, cele mai multe fiind din chirpici s-au inmuiat si s-au prabusit, Dunarea a inundat cimitirul si trece peste inaltimea crucilor de beton, mortii putrezesc de aproape zece zile, cu crucile de lemn plutind deasupra fostei localitati, fantanile s-au umplut de namol si de animale, in descompunere si ele, biserica frumoasa a localitatii a ramas izolata intre ape, pe o ridicatura mai inalta, toti cei aproximativ cinci mii de locuitori ai Rastului s-au refugiat la cativa kilometri, unde campul are o voluta mai inalta, pe locurile numite „La via boierului” si „Fantana lui Miritoiu”. Apele au crescut progresiv si timp de zece ore oamenii s-au refugiat aici cu ce au apucat sa mai salveze, s-au intors inapoi de cateva ori, fiecare cu mijloacele de transport pe care le-a avut la dispozitie, tractor, masina, caruta, carucior, si a mai smuls cate ceva din agoniseala stransa o viata. Daca se mai intorc acum in sat, dupa zece zile de viata pe camp, e doar sa vada daca fosta lor casa mai sta in picioare, intre ape, sau s-a prabusit. O buna parte din locuinte au cazut si le-a ramas la vedere doar acoperisul pe o rana. Se intorc inapoi pe camp sa-si indese capul intre palme si sa planga mai amarnic. Daca i-ar intreba acum cineva pe locuitorii din Rast: „Voi de unde sunteti?”, ei n-ar putea raspunde decat atat: „Nu mai suntem de nicaieri. Suntem de pe campul asta, de langa pomul asta, de sub cerul asta”. Intre acesti oameni ne-am petrecut prima zi de Pasti, dupa sfanta noapte a Invierii Domnului.
Adevarata Inviere, in biserica de prima urgenta
Pe locul numit „La via boierului”, s-a incropit o colonie de refugiati din calea Dunarii: zeci de corturi militare, aliniate ca intr-o tabara dintr-o zona de razboi, adapostesc sute de familii. In jurul corturilor militare s-a coagulat nucleul taberei sinistratilor din Rast. Sute de familii, insa, au preferat sa-si faca propriul „domeniu”, rasfirate pe camp, acolo unde s-au putut aseza cu animalele si agonisela salvata, la mari distante, pana cand imaginea lor se pierde in zare. Localnicii din Rast si-au improvizat in noua lor asezare de pe camp pana si o biserica de prima urgenta, daca se poate spune asa, impodobind un cort mai incapator de panza, daruit de o firma comerciala. In dimineata zilei de Pasti, pe podiumul „bisericii” erau asezate cosuri de trestie, pline cu paine sfintita si tavi cu oua rosii. Crucile si icoanele prinse de peretii de panza ai cortului se osteneau sa daruiasca incintei sacrale improvizate bruma de sarbatoare mantuitoare. In noaptea de Inviere, IPS Teofan, mitropolitul Olteniei, a oficiat Liturghia Luminii, impreuna cu cei doi preoti din Rast, Cocora Elian si Vladoi Gheorghe, carora li s-a alaturat un sobor de preoti veniti impreuna cu mitropolitul. Dintre toate slujbele de Inviere, unele transmise in direct de televiziuni, aceasta a fost poate sarbatoarea pascala cea mai apropiata de semnificatia originara a sacrificiului si Invierii Domnului Cristos.
Cuvintele mitropolitului Teofan
Cuvintele mitropolitului Teofan, care a avut inspiratia sa vorbeasca in Pastorala sa tocmai despre rostul si salvarea prin suferinta, au patruns adanc in sufletele si destinele oamenilor de aici, incercati pana la disperare de patimile proprii, traite in saptamana dintre Florii si Pasti, cand au fugit din calea apelor: „Suferinta ramane o „taina”, neputand cunoaste, multumitor pentru mintea noastra, originea si semnificatiile ei. Exista, totusi, o cale prin care problema suferintei poate fi privita intr-o lumina noua, vindecatoare pentru suflet. Taina Mortii si Invierii Domnului Hristos este o inspiratie in acest sens. Experienta acumulata de omenire de-a lungul atator milenii de suferinta arata ca omul poarta crucea durerii lui si a semenilor, cu mult mai multa tarie sufleteasca atunci cand exista cineva care participa la suferinta lui. Intr-o astfel de situatie, suferinta ramane neinteleasa pentru felul nostru de a gandi, dar este mai usor de acceptat. Iar inima, care are propria logica, ii sesizeaza o anume semnificatie, un anume sens. In aceasta lumina suntem chemati sa intelegem taina coborarii lui Dumnezeu pe pamant, „la plinirea vremii”. Scopul venirii Lui printre oameni a fost acela de a participa la suferinta omenirii: „El a luat asupra-si durerile noastre si cu suferintele noastre s-a impovarat””.
La fiecare cuvant al mitropolitului, rostit in plin camp, sub tariile nocturne ale cerului, in cea mai adevarata Noapte de Inviere de pe tarmul potopului dunarean de la Rast, inimile crestinilor erau zguduite de plans, de parca insusi Cristos s-ar fi lasat rastignit si ar fi inviat anume pentru propriile lor suferinte. Dupa ce crestinii din tabara au luat lumina din lumina, mitropolitul Teofan i-a poftit pe toti la o masa pascala, incarcata cu daruri aduse de la Mitropolia Olteniei, in plin miez de noapte a Invierii, in plin camp si in plina suferinta, luminata doar de speranta purificatoare a puterilor dumnezeiesti, din cerurile rotitoare de deasupra. „Cu lacrimile in ochi, am petrecut Invierea Domnului, ne-a spus batrana Garleanu Elena, de 83 de ani, care impartea anafura, in dimineata zilei de Pasti. Mitropolia a facut o masa pentru toata lumea. Cu inimile pline de durere, ne-a facut o bucurie atat de mare”.
Cristos e viu la fiecare masa de pe camp
Imaginile care se deschid privirii in ziua de Pasti, pe campul cu sinistratii Rastului, sunt cutremuratoare prin autenticitatea lor brutala: carute, automobile, carucioare, tractoare, mari vaci negre odihnindu-se impasibile pe camp, magarusi bucurosi de caldura, cai pascand bruma de iarba a campului, porci scurmandu-si gropi racoroase in lutul moale al haturilor, rate si gaste cautand baltile cu apa de care au fugit oamenii si chiar tarcuri cu pui abia iesiti din gaoace, vegheati de closca salvata din ape de femeia miloasa, colibe de lemn, facute din scanduri rupte din cotete, corturi acoperite cu folii de plastic, adaposturi cu plapume si paturi in loc de acoperis, corturi rotunde pentru o familie, aduse de Crucea Rosie, corturi militare, mari, pentru comunitati mai numeroase, gramezi de porumb, cu auriul lor stralucind in bataia soarelui, saci cu grau si alte cereale, scaune, mese si dulapuri smulse din namolurile fostei localitati si, in aceasta priveliste ravasitoare, oamenii cu familiile lor, cu destinele lor, incropind din ce a putut fiecare o masa sarbatoreasca de Pasti. N-au avut cum sa taie miei, n-au reusit sa vopseasca oua si sa coaca pasca in cuptoare, dar solidaritatea celor din jur si a celor de departe le-a daruit hrana si bucuria sarbatorii. Vin transporturi umanitare, vin ajutoare de pretutindeni, se deschid portiere de masini din toate judetele, coboara oameni incarcati cu pungi si daruie celor care le ies in cale carne si oua rosii, hrana sarbatoreasca a Pastilor. Toti au lacrimi in ochi si disperarea in suflet, dar pe acest camp fara margini, Cristos s-a intrupat in mila, bunatatea si solidaritatea umana. Pe acest camp plin cu oameni vlaguiti de suferintele proprii din Saptamana Patimilor, Cristos a inviat cu adevarat si e prezent la fiecare masa.
Unde va fi casa noastra de acum inainte?
Spre amiaza primei zilei de Pasti, in preajma fiecarui adapost se improvizeaza o masa, cu toate cele trebuitoare pe ea, pentru a ilustra parca rostirea crestina: „Dar din dar se face Raiul”. Unele mese sunt asternute direct pe pamant, pe un pled, alte familii asaza pe pietre sau butuci o scandura salvata de sub ape, altii chiar au adus cu ei mese si masute, la unele dintre ele sunt doar batrani singuri, la altele sunt reunite doua, trei familii, multora dintre cei de pe camp le-au venit rudele din Boureni, din Bailesti, din localitati mai apropiate sau mai indepartate. Ciocnesc oua rosii si spun „Cristos a inviat!”, in timp ce lacrimile le curg siroaie din ochi. Un ochi rade, altul plange, ca in basmul romanesc stravechi, sau, cum spunea atat de expresiv un poet basarabean: „la un colt de masa plang/la alt colt de masa canta”. Nu se pot bucura din tot sufletul de sarbatoare pentru ca fiii si fiicele lor sunt imprastiati pe la rubedenii, iar perspectiva ca nu se vor mai putea intoarce niciodata in localitatea natala ii naruie pur si simplu. Cu siguranta ca in Rast nu se vor mai putea intoarce niciodata. Dupa zece zile de cand sta sub apa, fosta localitate e un focar de molime. Fantanile s-au inamolit, cimitirul si-a scos mortii la suprafata, chiar si zidurile din caramida arsa ale caselor sunt imbibate de apa si se vor prabusi mai devreme sau mai tarziu. Toata vara, oamenii vor sta pe camp asteptand o promisiune nelamurita de sus, nu vor putea munci pamantul. Ce vor face cei cinci sute de copii ai localitatii, unde vor invata de acum inainte? Unde se vor intoarce toti cei care sunt studenti prin marile orase? Dar profesorii si intelectualii localitatii? Ce viitor mai are aceasta asezare de oameni care n-a cunoscut un asemenea dezastru de sute de ani? Acum ciocnesc in plin camp oua rosii si spun cu credinta din inima „Cristos a inviat!”, dar nelinistitoarea ratiune nu le poate inabusi intrebarile fara raspuns, deocamdata: „Unde vom mai spune ca suntem acasa? Unde va fi casa noastra de acum inainte?”
