Scriitorul şi dramaturgul Fănuş Neagu, 79 de ani, a murit in aceasta dimineata, în jurul orei 3.30, la Spitalul Elias din Bucureşti.
Fanuş Neagu suferea de câţiva ani de cancer de prostată în fază terminală. El şi-a petrecut ultimele luni în spital.
Reacţii după moarte unui mare scriitor
Academicianul Eugen Simion a declarat, pentru Mediafax, că prin moartea lui Fănuş Neagu proza românească pierde un scriitor excepţional şi un personaj foarte original al vieţii literare.
„Proza românească pierde un mare scriitor. Eu pierd şi un mare prieten. Fănuş Neagu a fost un om foarte curajos, el s-a luptat de mulţi ani cu o boală grea şi credeam că va reuşi să o învingă. Dispare odată cu el nu numai scriitorul excepţional care a fost, dispare şi un personaj, un personaj foarte original al vieţii literare. Dispare un stil de a fi scriitor într-o istorie rea„, a spus Eugen Simion.
Un alt scriitor care îşi exprimă regretul faţă de moartea lui Fănuş Neagu este Dinu Săraru. „M-a impresionat în ultimii 21 de ani, când a stat la distanţă faţă de mizeria cetăţii noastre. Fănuş Neagu rămâne unul dintre poeţii limbii române. A îmbogăţit limba română cu pagini de poezie. De la Tudor Arghezi şi Eugen Barbu nu a existat poet mai mare„, a spus Dinu Săraru.
„A fost unul dintre foarte puţinii care au mai rămas din generaţia ’60 atât de chinuită şi care, în fond, a contribuit la repunerea literaturii române pe bazele ei reale. Fănuş a fost un stăpân desăvârşit al limbii române, un creator obsedat de frumuseţea limbii române şi de spaţiile pe care le-a descris ca nimeni altul (…) A fost un om care a făcut gazetărie de mare clasă, a scris cronică sportivă şi a schimbat faţa cronicii sportive”, a spus scriitorul Augustin Buzura, pentru Mediafax amintindu-şi, totodată, că Fănuş Neagu a fost şi „un fanatic al unei echipe de fotbal, Rapid”.
Augustin Buzura a mai declarat că Fănuş Neagu a fost revoltat de ce se întâmplă în societatea românească. „Era un mare scriitor şi o mare conştiinţă. În ultima vreme, el a fost revoltat de degradarea vieţii culturale şi spirituale, de improvizaţia şi prostul gust care au pus stăpânire pe ţară”, a mai spus Buzura.
Trupul neînsufleţit al scriitorului Fănuş Neagu va fi depus miercuri la sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti (USR), urmând ca joi să aibă loc înmormântarea, la Cimitirul Bellu, potrivit Mediafax.
Deocamdată nu este cunoscută ora de la care apropiaţii şi admiratorii îşi pot lua rămas-bun de la marele scriitor, la sediul USR din Capitală.
Cine a fost Fănuş Neagu
Fănuş Neagu, născut în 1932 la Grădiştea-de-Sus, judeţul Brăila, într-o familie de ţărani, este romancier, dramaturg şi nuvelist. El a devenit membru titular al Academiei Române în 2001.
Povestitor şi nuvelist extraordinar, inspirat în special de lumea ţărănească, dar şi de specificul vieţii portuare dunărene din zona sud-estică a ţării, a Brăilei natale, Fănuş Neagu s-a impus prin cărţile sale ca unul dintre marii povestitori ai literaturii române, pitorescul, lirismul şi savoarea lexicală din scrierile sale asigurând autorului un foarte mare şi bine meritat succes.
A urmat Şcoala de Literatură ‘Mihai Eminescu’ (1951-1953) şi apoi cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
După ce şi-a terminat studiile, a fost învăţător în satul Largu din Bărăgan (1953-1954), apoi a lucrat ca redactor la ‘Scânteia tineretului’ (1954-1956), la revistele ‘Luceafărul’ şi ‘Amfiteatru’ (1965-1968), ca secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi redactor-şef la revista ‘Literatorul’ (1990-1998).
A condus Teatrul Naţional ‘I.L. Caragiale’ din Bucureşti, în calitate de director, între anii 1993-1997.
Literar, a debutat cu nuvela ‘Duşman cu lumea’, apărută în revista ‘Tânărul scriitor’ (1954), patru ani mai târziu debutând editorial cu povestirile din ‘Ningea în Bărăgan’ (1959). Au urmat culegerile de povestiri şi nuvele ‘Somnul de la amiază’ (1960), ‘Dincolo de nisipuri’ (1962), ‘Cantonul părăsit’ (1964, Premiul Uniunii Scriitorilor), ‘Vară buimacă’ (1967) – care au fost incluse, alături de lucrări inedite, în antologiile ‘În văpaia lunii’ (1971, 1979), ‘Fântâna’ (1974), şi alte volume de proză scurtă, printre care: ‘Casa care se leagănă’ (1972), ‘Pierdut în Balcania’ (1982), ‘Povestiri din drumul Brăilei’ (1985), ‘Partida de pocher’ (1994) şi ‘O corabie spre Bethleem’ (1997), ‘Dincolo de nisipuri’ (2004).
Despre mecanismul şi geneza povestirii, scriitorul însuşi mărturisea: ‘O povestire e o fibră din durerea trecerii noastre. Când e veselă, luminează tâmpla; tristă, izbeşte-n osul frunţii. O povestire bună şi scurtă ţine de magic. (…) Povestirile se scriu aşa: se ia un fapt de viaţă, real sau închipuit, se tăvăleşte printr-un morman de amintiri şi-un munte de observaţii asupra oamenilor şi a naturii, se scoate apoi pe o vale verde, se pune la uscat pe un măceş înflorit, e lăsat să-l bată soarele şi să-l fluiere, se trage apoi la sticlă şi se varsă, pe înnoptate, cu multă închipuire proaspătă, în urechea copiilor’.
Câteva dintre nuvelele şi povestirile sale au fost traduse şi incluse în numeroase antologii apărute în străinătate.
Ca prozator, a cunoscut deplina consacrare cu romanul ‘Îngerul a strigat’ (1968), titlu de referinţă al prozei româneşti postbelice, carte care a dominat evenimentele editoriale ale anului în care a apărut. Acest prim roman a fost urmat de ‘Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Fals tratat despre iubire’ (1976), ‘Scaunul singurătăţii’ (1988), toate trei obţinând Premiul Uniunii Scriitorilor, şi de ‘Ţara hoţilor de cai’ (1991), ‘Amantul Marii Doamne Dracula’ (2001). În anul 2004 i-a apărut ‘Asfinţit de Europa, Răsărit de Asie. Jurnal cu faţa ascunsă’ (2 volume).
Unii critici i-au reproşat aproape lirismul, metaforismul excesiv, care ar fi inadecvate genului epic. Este adevărat că de la ‘Îngerul a strigat’, până la ‘Amantul Marii Doamne Dracula’ scriitorul manifestă tot mai acut tendinţa subiectivizării, a stilizării metaforice. Dar, în loc să fie un motiv de reproş, din prejudecata că epicul cere în mod necesar obiectivitate, metafora, element stucturant fundamental, poate oferi, dimpotrivă, cheia originalităţii scriiturii ‘fănuşiene’.
Atras de teatru, a scris câteva piese, între care ‘Eclipsa de zgomote’ (1970, piesă în două părţi), ‘Scoica de lemn’ (1978), ‘Casa de la miezul nopţii sau Paiaţa soseşte la timp’ (1988), toate premiate de Uniunea Scriitorilor, ‘Olelie’ (1983). A semnat, singur sau în colaborare, scenarii de film: ‘Lumină de iulie’ (1963), ‘Casa de la miezul nopţilor’ (1975), ‘Lişca’ (1983), ‘Sosesc păsările călătoare’ (1984), ‘Casa din vis’ (1991), ‘Terente – regele bălţilor’ (1995) ş.a.
A colaborat cu articole, reportaje, povestiri la foarte multe ziare şi reviste, a prefaţat diverse cărţi cu profil sportiv sau turistic şi a mai publicat ‘tablete’ sportive, foarte pitoreşti, în ‘România literară’, adunate în volumele ‘Cronici de carnaval’ (1972) şi ‘Cronici afurisite sau Poeme cântate aiurea’ (1977). Printre volumele sale de publicistică se numără şi ‘Cartea cu prieteni. Poeme răsărite în iarbă’ (1979) şi ‘A doua carte cu prieteni’ (1985), care conţin însemnări despre scriitorii pe care i-a cunoscut, ‘Insomnii de mătasă’ (1981), ‘Întâmplări aiurea şi călătorii oranj’ (1987).
De asemenea, a scris şi literatură pentru copii (‘Caii albi din oraşul Bucureşti’, 1967).
