Fostul senior al PNŢCD a cunoscut din plin teroarea comunistă, petrecând 17 ani în cele mai cumplite puşcării politice. Ion Diaconescu a murit la 94 de ani, neîmpăcat cu soarta tristă a partidului său, ajuns în ultimii ani la periferia politicii româneşti.
Ion Diaconescu a petrecut 17 ani în iadul din închisorile comuniste, pentru vina de a fi fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc. A contribuit la reînfiinţarea formaţiunii, chiar în zilele Revoluţiei, alături de Corneliu Coposu. Când PNŢCD a pierdut alegerile, în 2000, s-a retras discret din politică. Trist că tot foştii comunişti au rămas la conducerea ţării, dezamăgit că o parte dintre colaboratorii apropiaţi i-au înşelat aşteptările, cu speranţa că partidul său de suflet, distrus în lupte interne, va deveni din nou o forţă. Fostul preşedinte al ţărăniştilor a revenit în atenţia publicului anul trecut, când Tribunalul Bucureşti a decis că statul român trebuie să îi plătească daune de 500.000 de euro pentru cei 17 ani de temniţă cu caracter politic. Totuşi, interesul pentru domnia sa nu a mai fost cel de altădată. Ieri dimineaţă, a doua zi după moartea sa, la vârsta de 94 de ani, două dintre cărţile sale de memorii zăceau în rafturile unei librării la preţul de 3 lei bucata.
Arestat în miez de noapte
La 1 decembrie 1947, Ion Diaconescu a fost arestat pentru că era membru al PNŢ. „Deşi au trecut aproape patruzecei de ani de atunci, faptele petrecute în acea noapte îmi sunt şi acum proaspete în minte, ele reprezentând un început de drum ce-mi va marca existenţa pentru tot restul vieţii”, îşi amintea fostul preşedinte al PNŢCD, în cartea „Temniţa, destinul generaţiei noastre”. A fost ridicat din garsoniera sa de pe strada Mihai Vodă 64. „Nu mai dormisem în patul meu de mai bine de o lună (de teamă să nu fie găsit de Siguranţă – n.red.), iar pe la miezul nopţii m-a sculat din somn soneria de la poartă. După şocul din primele momente, mi-am recăpătat calmul, am protestat pentru încălcarea domiciliului şi am cerut să mi se prezinte mandatul de arestare sau de percheziţie. Cel care părea şeful echipei a râs cu cinism. Percheziţia n-a durat prea mult şi nu s-a găsit nimic interesant, aşa că după circa o oră am purces la drum, cu un bagaj sumar, escortat de cei cinci poliţişti”, scrie în aceeaşi carte.
Comunica prin tuse
17 ani a cunoscut cele mai cumplite puşcării comuniste: Jilava, „construită în 1884, temniţă de tranzit şi loc de execuţie”, apoi Aiudul, „închisoare a intelectualilor. În Zarcă au fost închişi generalii, legionarii şi demnitarii guvernului Antonescu”, şi, la final, Râmnicu Sărat, „o închisoare destinată recalcitranţilor, 36 de celule, 36 de deţinuţi îngropaţi de vii”. Astfel erau caracterizate în volumul „Memorialul Durerii”. Ion Diaconescu a povestit că erau forţaţi să stea în picioare 17 ore, iar izolarea era teribilă. Comunicau doar prin Codul Morse. Când s-au prins gardienii, în locul bătăii discrete în pereţi, tuşeau alfabetul codificat. A stat, câţiva ani, în domiciliu forţat la Valea Călmăţui, lângă Brăila. „Viaţa în aceste domicilii obligatorii era mult schimbată faţă de cea din puşcărie, mai ales pentru noi, cei ce veneam din iadul de la Râmnicu Sărat. În loc de o celulă de 2,5 metri pătraţi în care erai sortit să îţi iroseşti viaţa de unul singur, în domiciliul obligatoriu puteai să te mişti pe suprafaţa unui sat. Aveai sentimentul că recapeţi statutul de om”, dezvăluia Ion Diaconescu într-o altă lucrare a sa, „După temniţă”.
Ancheta a durat luni în şir
În 1964, Ion Diaconescu ajunge la Bucureşti. A fost încadrat, după numeroase eforturi, în atelierul de proiectare al întreprinderii „Ascensorul” cu un salariu de 1.550 de lei, modest pentru acele vremuri. O poziţie degradantă raportată la cea de referent tehnic în cadrul Ministerului Economiei Naţionale deţinută până în 1947, când a fost epurat de comunişti. „Statutul meu de fost deţinut politic îmi crea o situaţie specială. Pe de o parte, nu puteam aspira la nici o funcţie importantă, ca unul care nu inspira încredere, dar pe de altă parte nu mi se cerea să particip la manifestaţiile politice, ca unul ce nu eram demn de o asemenea onoare„. Securitatea îl urmărea atent. „În ziua de 13 iunie 1974, am fost chemat de urgenţă acasă. Am găsit casa plină de securişti care dăduseră totul peste cap făcând o percheziţie.”
Era acuzat că ar fi încercat, împreună cu alţi colegi, să reînfiinţeze PNŢ. „Ancheta a durat luni în şir, la început cu chemări zilnice extinse la mai multe ore fiecare, cu interdicţia de a părăsi Bucureştiul. Cu timpul, chemările au început să se mai rărească.”
continuare în pagina 2
Manifestul PNŢ, cu voie de la Silviu Brucan
Ion Diaconescu a reuşit să reînfiinţeze Partidul Ţărănist, alături de Corneliu Coposu, abia în zilele Revoluţiei din 1989. A fost primul partid politic înscris oficial din epoca postceauşistă, în ianuarie 1990. Dar viaţa sa era departe de a se fi liniştit. „Felul cum a fost primit Iliescu la televiziune arăta că el e favoritul aparatului de stat şi de partid. Aceştia vedeau în el omul prin care această structură putea prelua puterea. Era clar că noua echipă care acaparase puterea nu se îndrepta spre o societate capitalistă, chiar Iliescu, într-o primă declaraţie, adresându-se cu apelativul «tovarăşi», ne anunţase că atunci vom construi adevăratul socialism„. Aşa că încercările de afirmare ale PNŢ au fost stopate. „M-am dus la redacţia ziarului «Universul» cu intenţia de a publica un exemplar din manifestul PNŢ. Un redactor l-a examinat şi mi-a spus că îl publică dacă îi aduc o aprobare de la tovarăşul Silviu Brucan.”
Piedicile puse de noua putere ţărăniştilor au fost numeroase. De una îşi aminteşte Ion Diaconescu în cartea sa „După Revoluţie” şi e legată de cel mai mare miting organizat de PNŢCD după reînfiinţare, pe 28 ianuarie 1990, împotriva deciziei noii puteri de a transforma Frontul Salvării Naţionale în partid politic. Presate de cei 100.000 de oameni care s-au adunat în Piaţa Victoriei, autorităţile au fost obligate să primească o delegaţie ţărănistă la negocieri, condusă de Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu. „Nu se punea problema unor negocieri liniştite şi constructive, ci a fost mai mult o manifestaţie cu vociferări şi acuze de o parte şi de alta, cu puţine şanse de a se ajunge la o înţelegere. (…) După vreo oră de discuţii, sau mai exact de ceartă, Ion Iliescu ne-a cerut să mergem cu toţii în balcon, să vadă manifestanţii că nu suntem arestaţi, probabil că în piaţă apăruseră zvonuri în acest sens, iar Coposu să ceară manifestanţilor să plece”, scrie în cartea sa fostul lider ţărănist. Corneliu Coposu a mers în balcon, dar a refuzat să le ceară protestarilor să plece. Delegaţia a ieşit din sediul Guvernului, dar după o jumătate de oră a fost chemată înapoi. I se pregătise o surpriză.
Ion Iliescu a încercat să-l intimideze
„Am fost introduşi în cea mai mare sală a Palatului Victoria, care era plină până la refuz de câteva sute de muncitori aduşi între timp acolo. Aceştia vociferau, ne ameninţau şi ne insultau permanent. Am luat loc la masa lungă din sală împreună cu Ion Iliescu. (…) Toată regia cred că avea drept scop să ne sperie, să ne lăsăm păgubaşi de a mai face opoziţie noului guvern. Mi-au rămas până acum în memorie o serie din sloganurile şi acuzele vociferate de muncitori: Unde ai fost, domnule Coposu, când eu căram cu traista mălaiaşi la copilaşii mei? Ai stat la New York şi ai mâncat icre negre şi ai băut şampanie şi acum ai venit să-ţi iei moşiile înapoi”, îşi aminteşte Ion Diaconescu.
„Stăpân era tot PCR, cu numele schimbat în FSN„, era concluzia lui Ion Diaconescu, după tot ce se întâmplase în 1990. Până la urmă, manifestaţia a fost dispersată violent cu ajutorul muncitorilor, aduşi din fabricile bucureştene aflate sub controlul vechilor activişti.
Ion Iliescu are o cu totul altă perspectivă despre acele momente. „I-am cunoscut pe domnii Coposu şi Diaconescu la 10 ianuarie 1990. Eram preşedinte al CFSN şi atunci am primit delegaţiile unor partide. Am avut atunci o discuţie amicală şi constructivă„, a răspuns fostul preşedinte al ţării, ieri, pentru Mediafax, când agenţia i-a cerut să evoce o amintire cu Ion Diaconescu.
PNŢCD dă anonim din aripi
După ce a pierdut alegerile în 2000, PNŢCD a trecut printr-o perioadă lungă de conflicte interne care l-au scos din viaţa politică românească. Partidul s-a rupt în mai multe ramuri, fiecare condusă de persoane mai mult sau mai puţin controversate, precum Aurelian Pavelescu, Marian Miluţ, Radu Sârbu sau Victor Ciorbea. Lupta dintre aripile Pavelescu şi Ciorbea a ajuns în justiţie, fiecare dorind să fie înscris ca moştenitor de drept al formaţiunii. Ultima dispută, din septembrie 2011, a fost câştigată de Victor Ciorbea, după ce Tribunalul Bucureşti a decis că acesta este singurul preşedinte de drept al PNŢCD. Dar conflictele nu s-au încheiat, pentru că Aurelian Pavelescu vrea să declare recurs la decizia instanţei.
