Istoricul Dennis Deletant a primit, marţi, la Târgu-Mureş titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Petru Maior”. Sosit în oraş înaintea evenimentului cu 24 de ore, istoricul, care a fost declarat persona non-grata de comunişti în 1988, a fost de acord să răspundă câtorva întrebări legate de istoria recentă a României, dar şi despre viitorul regiunilor în România sau conflictul de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România.
Vi s-a interzis să mai veniţi în România 1988, după ani întregi în care aţi relatat despre ceea ce se petrece în ţară sub regimul comunist. De ce în 1988 şi nu mai devreme?
Regimului nu i-au convenit până la urmă criticile mele, aduse în faţa microfonului la BBC, pentru că eu am colaborat mult timp cu Serviciul în limba engleză al BBC. Vorbind, mai ales după ‘84-’85, când situaţia din România a început să se deterioreze foarte tare, am fost chemat din ce în ce mai des să comentez şi până la urmă s-au supărat autorităţile de aici. De fapt, m-am mirat că nu mi-au interzis intrarea în ţară şi mai devreme, pentru că n-aş spune că criticile mele au devenit mai dure, mai severe în ’87-’88, ci că situaţia din ţară a fost de aşa natură încât poate ceea ce aveam eu de spus atingea nişte nervi foarte sensibili.
Acum nu sunteţi declarat persona non-grata, dar sunteţi atacat, pe bloguri. Vă aşteptaţi la reacţii mai dure din partea actualului regim dacă veţi continua să îl criticaţi?
Eu nu critic guvernele din România. Adică le critic cum aş critica în mod particular guvernul din Anglia, adică din anumite convingeri pe care le am, dar nu putem vorbi de un anumit regim în România în momentul de faţă. Sunt grupuri de interese, este un sistem clientelar şi din acest punct de vedere România nu se deosebeşte de multe state din lume unde o asemenea structură a puterii există. Ceea ce este important este ca aceste interese şi statul să nu intervină exagerat în viaţa cetăţeanului pentru ca el să se bucure de libertăţile pe care crede că le-a căpătat cu ocazia Revoluţiei.
Ce este mai periculos, regimul totalitar sau existenţa acestor grupuri de interese?
Un regim totalitar, pentru că aici e vorba de o singură voce, o singură voinţă care se impune cu ajutorul unei poliţii secrete. În toate regimurile totalitare se formează o poliţie secretă care este aservită partidului sau persoanei respective, pe când grupurile de interese îşi urmăresc interesele, dar totuşi îşi văd de treburile lor, vor să facă bani şi nu prea intervin sau nu prea circumscriu ca sferă de acţiunea libertatea de acţiune a cetăţeanului.
Atunci când le sunt afectate însă interesele, reacţionează.
Da, reacţionează pentru că totuşi vor să controleze totul, mai ales în sens economic, dar atâta timp cât cetăţeanul de rând nu este lezat în drepturile lui şi, în general, unde există aceste societăţi unde sistemul clientelar domină, cetăţeanul se descurcă destul de bine, are libertate de mişcare, are posibilitatea să exerseze nişte opţiuni, deci nu se simte îngrădit în nici un fel, îi lasă pe cei care vor să facă bani, să facă bani.
Care este şansa istoricilor români de a scrie istorie contemporană în condiţiile în care majoritatea documentelor din arhivele comuniste păstrează doar poziţia partidului şi a torţionarilor?
Şansele sunt mai mari, în ciuda dificultăţilor pe care le-au avut de întâmpinat cu accesul la documente, pentru că situaţia este mult mai bună decât era. Acum activitatea CNSAS merită toate laudele. Au fost aceste dificultăţi în legătură cu SRI care nu a vrut să livreze CNSAS arhivele, dar până acum, după câte îmi dau seama, că mă duc destul de des să fac şi eu cercetări la CNSAS, s-au livrat până la urmă foarte multe dosare care până acum 2-3 ani nu erau accesibile. Situaţia este mult mai bună şi sunt foarte mulţi istorici tineri cu talent care ştiu să pună întrebările în legătură cu acest trecut al României.
Numele dvs. a fost readus în discuţie în momentul în care se punea problema schimbării lui Marius Oprea din fruntea ICCR. Credeţi că noua conducere a ICCR va ocoli anumite subiecte? De ce această bătaie în jurul unui institut care ar trebui să facă lumină şi pe al cărui conducător l-aţi susţinut?
Este vorba de o politizare excesivă a unor instituţii din România şi de aceea mi-am şi dat demisia din boardul acestui institut, tocmai pentru că nici eu nici alţi membri printre care Doina Cornea, Radu Filipsescu şi alţii n-am fost consultaţi în schimbările care au fost făcute acolo. Din punctul meu de vedere a fost o chestiune de principiu. Acum, nu am nimic împotriva celor care au preluat conducerea institutului, sunt oameni valoroşi care s-au afirmat deja prin publicaţiile lor. Eu aş vrea totuşi să nu se piardă din vedere concentrarea asupra aspectului represiv al regimului. Asta îmi e teamă, să nu se schimbe obiectul cercetărilor făcute la institut în sensul că prea se va ocupa de teoretizarea comunismului în loc să se ocupe în continuare, nu zic să se neglijeze, bineînţeles, aspectul teoretic al comunismului, dar să nu se neglijeze deloc acest aspect represiv al regimului care a fost un factor foarte important în schimbarea mentalităţii oamenilor din România. Atunci când studiem documentele securităţii ne dăm seama de ce oamenii au devenit aşa de fricoşi şi au rămas cu această frică după 1990. Vă dau un singur exemplu: am citit un document în legătură cu Securitatea din Regiunea Cluj şi, acolo, într-un raport, un ofiţer de Securitate scrie că a arestat un ţăran pentru că atunci când au venit trupele de la Securitate să impună colectivizarea satului acest ţăran avea un mânz care nu era legat şi mânzul fugea prin ogradă. Şi scria negru pe alb locotenentul de securitate pentru că în prezenţa noastră nu a legat mânzul. Vă daţi seama, dacă au fost sute de cazuri de genul acesta, cum s-a băgat frică în omul de rând şi acest lucru explică foarte multe în legătură cu purtarea oamenilor atât în timpul comunismului, dar şi un timp după 1990. Şi de aceea spun că viaţa de astăzi nu se poate compara cu ceea ce a fost înainte de 1989.
Aţi ridicat problema posibilei teoretizări excesive a ceea ce a fost comunismul până în 1989. De unde această teamă a dvs.? Încearcă cineva să amâne scoaterea la lumină a adevărului în România?
Cred că este pur şi simplu această tendinţă de a neglija aspectul represiv concentrându-se numai asupra teoretizării comunismului, ceea ce este foarte important, recunosc, dar nu aş vrea să se întâmple asta pentru că tocmai de aceea a fost înfiinţat Institutul pentru investigarea crimelor comunismului, pentru investigare. Nu înseamnă că Institutul a fost în stare să aducă dovezi concludente, pentru că trebuie să aducă aceste probe şi să le prezinte procuraturii şi justiţiei care să stabilească dacă oamenii trebuie traşi la răspundere, dar, totuşi, aceste cercetări trebuie continuate, pentru că încă rămân câteva momente tulburi, mai ales la sfârşitul nilor 40 şi la începutul anilor 50 în felul în care a acţionat Securitatea. Adică nu a acţionat numai sub o comanda politică. Pur şi simplu Drăghici şi alţii şi-au făcut de cap şi au fost crime săvârşite. Oamenii vinovaţi au murit între timp, dar totuşi aceste crime trebuie scoase la iveală.
Vorbind despre decembrie 1989. Ce concluzii aţi tras?
Nu am studiat aceste documente pentru că încă nu sunt accesibile. Avem sursele secundare, de exemplu comisia condusă de senatorul Săndulescu sau alte rapoarte. Aici, până nu vom putea accesa arhivele militare, nu vom putea avea o privire de ansamblu asupra Revoluţiei. Au fost de exemplu în decembrie 1989 mai multe momente din acestea triste, în sensul că au fost implicaţi ofiţeri ai armatei în reprimarea manifestanţilor şi, deşi în presa din acea vreme s-au publicat o serie de articole pe subiectul anumitor ofiţeri implicaţi în represiune, nu s-au luat măsuri împotriva acestor oameni, deşi, se pare că ar fi probe destule să fie acţionaţi în justiţie anumiţi ofiţeri.
S-ar impune desecretizarea documentelor referitoare la Revoluţia din 1989?
Ar trebui desecretizate după părerea mea pentru că, atâta timp cât nu ştim pe ce se bazează societatea românească de astăzi, atâta timp cât nu ştim adevărul, parcă suntem orbi, adică bâjbâim şi nu suntem siguri ce hram poartă fiecare şi această lipsă de transparenţă care, din păcate, este încă un fenomen al României de astăzi, trebuie să dispară. Transparenţa trebuie introdusă pentru ca oamenii să aibă bazele necesare să facă o judecată, o judecată politică, pentru că sunt anumiţi oameni implicaţi în politica de astăzi al căror trecut rămâne încă necercetat şi poate că ar trebui cercetat.
Cine are interesul să ţină aceste documente la secret?
Cred că anumite cercuri politice au interes. Nu le convine să iasă la iveală ce legături aveau cu fosta Securitate, cum s-au folosit banii Securităţii, ca să se creeze bazele unor averi adunate din 1990 încoace. Aici trebuie luat în seamă şi faptul că a existat un anume vid legislativ după 1990. Foarte mulţi oameni au avut bani pe care i-au făcut în timpul comunismului, iar majoritatea dintre ei erau ofiţerii Securităţii. Aceşti oameni au profitat de acest vid legislativ ca să facă şi mai mulţi bani, cumpărând anumite companii din România, participând la aceste privatizări gen MEBO. Interesul lor a fost după 1990 să amâne privatizarea industriei româneşti până în momentul când ei puteau să preia un control asupra majorităţii, a sistemului economiei româneşti şi abia după aceea să se dea drumul la investitorii străini. Dar acesta a fost un fenomen repetat şi în alte ţări din fostul lagăr socialist. Am întâlnit acelaşi lucru şi în Polonia şi în Bulgaria, deşi poate în Polonia nu a fost atât de pronunţat ca în România.
Sunt aceleaşi cercuri de interese care au intervenit acum pentru schimbarea lui Marius Oprea?
N-aş spune asta. Cred că domnul Marius Oprea, sunt mare prieten cu Marius şi vorbim foarte cinstit, dar cred că el n-a ştiut să gestioneze relaţiile pe care le avea şi cu alţi prieteni, chiar prieteni apropiaţi preşedintelui Băsescu. De exemplu mă gândesc la Cristi Preda, care este un om onorabil, cinstit, care aici a suferit foarte mult că domnul Oprea nu l-a consultat destul în încercarea de a rezolva problemele care au început să apară încă din vara trecută în legătură cu Institutul. Aici, impresia mea este că o comunicare foarte proastă a dus la situaţia care a rezultat în demiterea lui Marius Oprea. Dar nu aş spune că a fost dirijat de anumite interese, deşi Marius nu o să fie de acord cu mine, dar asta e părerea mea şi cred că el singur, din păcate, într-un fel, şi-a săpat propria groapă şi, dacă ar fi ascultat de prietenii lui, care au rămas prietenii lui, nu s-ar fi ajuns la situaţia asta. În acelaşi timp nu vreau să spun că Guvernul a procedat foarte frumos, repet, eu n-am fost consultat, nici doamna Cornea, nici domnul Filipsescu, deşi am fost membri ai boardului, n-am fost consultaţi în legătură cu remanierea Institutului, ceea ce mi se pare o lipsă de politeţe, mai ales că eu am fost numit de domnul Tăriceanu, recunosc că am fost numit politic, dar am fost numit de un guvern al României, deci cred că se cădea ca o persoană numită de guvern să fie anunţată că nu mai există directorul sau preşedintele Institutului. Şi noi ne-am găsit într-o situaţie foarte curioasă: eram membri ai boardului, dar nu ştiam ce se întâmplă acolo. Eram nişte caraghioşi acolo. Asta este critica mea adusă la adresa Guvernului, în sensul că, măcar din politeţe, cineva ar fi trebuit să ia în seamă activitatea boardului, care a fost una benevolă în cazul meu care am venit deseori la Bucureşti pe banii mei. De ce să dau bani să mă duc la Bucureşti şi nici măcar nu sunt consultat când se întâmplă ceva, atunci nu mai are rost să mă duc, nu?!
Domnule profesor, regimul comunist a prezentat mereu străinul ca un potenţial pericol. Ceea ce s-a întâmplat în Târgu-Mureş în martie 1990 a fost o prelungire a metehnelor comuniste sau a fost un argument pentru reînfiinţarea securităţii sub forma SRI?
În martie 1990 asistam încă la un vid al puterii într-un fel. Sigur, în România s-a creat acest vid politic care a fost umplut destul de repede de eşalonul doi al PCR, dar totuşi a fost o atmosferă de mare incertitudine în rândul cetăţenilor după un regim de 50 de ani totalitar. Atunci e firesc ca oamenii să vrea o anumită certitudine, să vrea o stabilitate. Evenimentele de la Târgu-Mureş au trezit anumite suspiciuni din partea românilor după părerea mea, în sensul că s-a crezut că unii încearcă să profite de acest vid al puterii din România şi, poate, să creeze o altă structură administrativă din România şi reacţiile au fost, de ambele părţi, destul de agresive. Eu nu cred că evenimentele de la Târgu-Mureş au fost un pretext să se creeze SRI. Trebuia creat oricum după Revoluţie o nouă instituţie de siguranţă a statului, iar faptul că Securitatea a jucat rolul pe care l-a jucat sub comunism a făcut ca politicienii să fie foarte precauţi în problema aceasta. Tocmai evenimentele de la Târgu-Mureş au arătat că trebuia să existe un organ de natura asta, cum există în fiecare stat şi, într-un fel, aş spune că au accelerat crearea sau re-crearea unei instituţii de siguranţă naţională, dar nu au fost provocate ca un pretext pentru a se crea, au fost o consecinţă a acestor tulburări, a acestor ciocniri, care au venit pe fondul acestui vid al puterii care au venit şi pe fondul unei lipse de certitudine simţită de foarte mulţi cetăţeni în epoca aceea.
La 20 de ani de la acele evenimente se cere desecretizarea dosarelor legate de martie 1990 de la Târgu-Mureş. Ar fi benefic acest lucru sau ar inflama şi mai tare spiritele între români şi maghiari pe fondul revendicărilor autonomiste ale unora din liderii comunităţii maghiare din Transilvania?
Nu ştiu cum să răspund pentru că nu am văzut aceste documente şi nu ştiu ce ascund, dar eu cred că încă societatea românească nu este pregătită pentru o dezbatere asupra problemelor de regionalizare a României. Este prea devreme, după părerea mea. Dacă ne uităm la Spania sau la alte ţări unde există anumite zone care au caracter regional şi chiar un guvern local, acest fenomen s-a produs după decenii de dezbateri, după decenii de dezvoltare, pe când în România este încă prea devreme să se ia nişte măsuri de genul ăsta. Cu timpul, după ce oamenii au avut timp să înţeleagă, să aprecieze istoria , poate se va ajunge la o înţelegere prietenoasă în această problemă. Eu înţeleg însă de ce spiritele se incită în problema asta: pentru că România a avut trecutul pe care l-a avut şi atunci când vorbim de România vorbim de o ţară care şi-a schimbat graniţele de vreo şapte ori în decurs de doar 100 de ani, nu vorbim de Franţa, Marea Britanie sau SUA unde a existat o anumită stabilitate în sensul ăsta. Şi, atunci, oamenii sunt foarte sensibili la orice sugestie că iarăşi s-ar putea modifica într-un fel sau altul graniţele.
