„Înapoi la şcoală!”, i-a recomandat premierul Ungureanu lui Victor Ponta, după ce liderul PSD a acuzat actualul guvern că „serveşte interese străine”. Domnul Ponta a venit duminica trecută împreună cu senatorul Iulian Iancu, specialistul PSD în energie şi cu Daniel Constantin, liderul de faţadă al partidului lui Dan Voiculescu să denunţe ceea ce ei au numit înstrăinarea resurselor României pe ultima sută de metri a actualei guvernări. Domnul Iancu a cerut Parchetului General să se autosesizeze în cazul vânzării Cupru Min, domnul Ponta a denunţat în termeni extremi vânzarea – pe bursă – a pachetelor de până la 15% din acţiunile Transelectrica, NuclearElectrica, Romgaz sau Transgaz iar domnul Constantin a cerut, nici mai mult nici mai puţin decât interzicerea exploatării zăcămintelor de gaze de şist, terminarea contractului cu gigantul american Chevron şi izgonirea din ţară a veneticilor corporatişti care vor să sugă resursele poporului. Despre Cupru Min, vânzările de acţiuni ale companiilor energetice şi ce anume a provocat furia susnumiţilor, altădată. Astăzi ne vom ocupa de gazele de şist şi „vânzarea ţării” către Chevron.
Pe 22 martie a avut loc o demonstraţie la Bârlad împotriva Chevron la care au participat, după relatările de presă, 5000 de oameni, o cifră remarcabilă având în vedere dimensiunile târgului. Protestatarii, mobilizaţi pe reţelele de socializare şi sprijiniţi de primarul PSD Constantin Constantinescu au cerut Chevron să plece de pe pământ vasluian pentru că au aflat ei de undeva că extragerea gazelor de şist prin metoda fracturării hidraulice le va otrăvi fântânile şi va produce cutremure. Ziarele şi televiziunile aceluiaşi Voiculescu au publicat/difuzat reportaje înlăcrimate despre dezastrul pe care îl vor aduce americanii cei răi şi ticăloşia guvernanţilor. Până şi ministrul mediului, Laszlo Borbely, a avertizat că nu va da niciun aviz de mediu până când nu va fi „absolut sigur” că tehnologia este absolut sigură mai ales, spunea domnul Borbely, că este vorba de o regiune seismică sensibilă. Dacă tinerii protestatari pot fi bănuiţi de naivitate şi ignoranţă, în ceea ce-i priveşte pe ministrul mediului şi anexele familiei Voiculescu putem suspecta incompetenţă crasă sau rea intenţie.
Revoluţia americană a gazelor
Tehnologia extragerii gazelor de şist prin metoda fracturării hidraulice a fost dezvoltată în ultimii 20 de ani în Statele Unite şi a produs o revoluţie în materie energetică. În numai 10 ani, SUA au ajuns cel mai mare producător de gaze din lume, şi din importator au ajuns să îşi satisfacă nevoile din producţie proprie. 25% din producţia americană de gaze reprezintă gaze de şist dar specialiştii estimează că până în 2030 aceasta ar putea reprezenta 50-60%. Mai mult, având în vedere abundenţa şi concurenţa acerbă de pe piaţa americană, gazul natural a ajuns la o treime din preţul cu care se vinde în Europa. Această reducere abruptă a dus la ieftinirea gazului natural lichefiat (LNG) pe care americanii au început deja să îl trimită peste Atlantic spre groaza ruşilor de la Gazprom care îşi văd monopolul ameninţat. Europenii se tem însă că fereastra de oportunitate americană se va închide începând din 2014 când va fi inaugurat Canalul Panama lărgit şi exporturile americane de LNG spre Asia – China, India, Japonia – vor deveni profitabile. Din acest motiv, europenii au început timid explorările pentru a vedea dacă pot să exploateze propriile rezerve de gaze de şist care sunt la un nivel comparabil cu cele americane.
Isteria ecologistă
Două sunt pretinsele pericole la adresa mediului pe care ecologiştii le atribuie în mod curent extragerii gazelor prin fracturare hidraulică: poluarea pânzei freatice şi pericolul cutremurelor. Metoda constă în forajul vertical la mare adâncime, mult sub pânza freatică unde continuă orizontal până ajunge la formaţiunile care ţin gazul captiv. Pentru a-l elibera din rocă este pompat un amestec de apă, nisip şi substanţe chimice la mare presiune. Temerea nu este că respectivele produse chimice ar ajunge în apă – acest pericol a fost demontat de Exxon Mobil – care s-a oferit să facă publice substanţele chimice pe care le foloseşte – ci de eventualele scăpări de gaz metan. O asemenea scurgere a dus, de exemplu, la explozia de pe platforma Deepwater Horizon din 2010 în care au murit 11 oameni şi care a dus la masiva scurgere de petrol din Golful Mexic. Acest pericol este prezent la toate exploatările de petrol şi gaze şi este un reproş constant pe care militanţii ecologişti îl fac companiilor petroliere.
Isteria ecologistă legată de gazele de şist are însă particularitate: poate fi datată. În luna februarie a anului trecut New York Times a publicat un articol sub semnătura reporterului Ian Urbina în care acuza o companie ce extrăgea gaze de şist din câmpul Marcellus în Pennsylvania, că a poluat pânza freatică. Agenţia de Protecţie a Mediului a statului Pennsylvania a dezminţit informaţia, dar era deja prea târziu. Plângerile au început să curgă, ca şi procesele, congressmen-ii Partidului democrat au cerut anchete federale şi închiderea exploatărilor iar Agenţia Federală pentru Protecţia Mediului (EPA) a lansat acuzaţii publice împotriva unor companii care operau în Pennsylvania, Texas şi Wyoming. În luna martie a acestui an EPA şi-a retras toate acuzaţiile şi a recunoscut că tehnologia este sigură. Mai mult, acolo unde s-au constatat concentraţii mari de metan în apă, s-a dovedit că acestea nu se datorau fracturării hidraulice, ci construcţiei deficitare a puţurilor. Acestea sunt izolate cu ciment şi scurgerile s-au datorat de fiecare dată fie calităţii proaste a cimentului fie turnării deficitare.
A doua mare acuzaţie – cutremurele – datează din noiembrie anul trecut când în apropierea unei exploatări de gaze de şist din apropiere de Blackpool în nordul Angliei s-au produs două mici cutremure de 1,5 şi 2,3 grade pe scara Richter. Compania implicată, Cuadrilla, a admis că ar putea exista o legătură între exploatare şi seisme, dar această legătură nu a putut fi probată niciodată pentru că nicăieri nu s-au mai produs cutremure. În consecinţă, Cuadrilla a fost nevoită să invoce „condiţii geologice extrem de rare” pentru a explica inexplicabilul. A susţine, aşadar că fracturarea hidraulică ar putea deranja plăcile tectonice din zona Vrancea e ca şi cum ai paria pe Titanic în ciocnirea cu aisbergul.
Realitatea europeană a gazelor de şist
The Economist a rezumat problemele reale pe care le întâmpină exploatarea gazelor de şist în Europa. Prima este lipsa tehnologiei. Europa se află, în comparaţie cu America, în preistoria tehnologică a exploatării gazelor de şist. A doua este absenţa infrastucturii integrate. Producătorii americani au acces la o reţea de conducte la care au acces liber în orice direcţie. Europa este abia în stadiul planificării unei reţele integrate de conducte iar UE se loveşte de egoismul statelor membre care nu sunt dispuse să renunţe la monopolul asupra reţelelor de transport şi a taxelor aferente. A treia este proprietatea. În America, resursele aparţin proprietarului terenului, în Europa ele aparţin Statului. Astfel, scrie The Economist, când proprietarul american vede o pădure de sonde pe terenul său, el vede semnul dolarului. În Europa el nu vede decât o pădure de sonde. A patra este preţul. În SUA, competiţia dură dintre companii a dus la scăderea preţurilor atât la gaze cât şi la instalaţiile de exploatare. Potrivit unui studiu Deutsche Bank o instalaţie de extracţie costă de trei ori şi jumătate mai mult în Europa decât în America. În sfârşit, structura geologică este diferită. Gazele sunt la adâncimi mai mari iar rocile mai dure ceea ce face procesul mai costisitor. Astfel două puţuri săpate de Exxon Mobil în Polonia, ţara cu cele mai mari rezerve de gaz de şist au produs rezultate dezamăgitoare. Ceea ce nu înseamnă că în viitor nu vor fi rentabile.
În 2008, în America existau 1600 de instalaţii de exploatare a gazului de şist iar în Europa numai 100. Pentru a depăşi toate obstacolele amintite vor trebui să mai treacă cel puţin zece ani pentru ca Europa să exploateze gazele de şist la întregul potenţial. În ritmul actual de dezvoltare al tehnologiei, ne putem aştepta la o revoluţie energetică şi în Europa. Dar concluzia evidentă este că dacă vrei să demarezi procesul de pe acum, atunci trebuie să o faci cu americanii pentru că alţii nu ştiu să o facă sau o fac mai prost. Aşa că prezenţa Chevron, a doilea gigant american după Exxon, este mai curând o garanţie a accesului la tehnologie de ultimă oră decât un motiv de îngrijorare. Chevron, care deţine 50% din al doilea câmp petrolifer al lumii – Tengiz, în Kazahstan – este exact genul de companie cu care ar fi trebuit privatizat Petrom-ul, nu cu o companie de mâna a doua bănuită a fi controlată de ruşi ca OMV.
Spaimele Gazprom
Cu ochii pe America, gigantul rus a început să aibă coşmaruri cu gazele de şist din Europa şi produce din când în când „studii” asupra chestiunii. Astfel în februarie 2011, vicepreşedintele Gazprom, Alexandr Medvedev, a produs o documentaţie care „demonstra” că gazele de şist sunt o „bulă” de felul bulei imobiliare, a bulei „dotcom” sau o „schemă Ponzi”. Destul de interesant, câteva luni mai târziu, acelaşi Ian Urbina a produs o serie de trei articole în care susţinea că afacerea gazelor de şist sunt o bulă asemenea bulei imobiliare. Cuvintele „dotcom” şi „schemă Ponzi” apar şi ele în text. Urbina spera la un Pulitzer dar tot ceea ce a primit a fost o critică din partea obudsman-ului ziarului New York Times, care a semnalat caracterul părtinitor şi nedocumentat al articolelor.
După acest episod, Gazprom a schimbat tactica şi a activat lobby-ul de la Bruxelles pentru a sublinia caracterul dăunător pentru mediu al exploatării gazelor de şist. Franţa a interzis exploatarea lor şi a fost urmată la scurtă vreme de Bulgaria. Săptămâna trecută, bulgarii şi-au primit şi recompensa, o reducere cu 11% a preţului la gazele ruseşti.
În noiembrie, Gazprom a mai produs un raport despre cât de distructivă este exploatarea gazelor de şist şi principalele pericole pe care le scoate în evidenţă sunt… contaminarea pânzei freatice şi cutremurele.
Evident, interesul Gazprom este să menţină Europa dependentă de gazul rusesc şi de influenţa Kremlinului. Interesul Europei şi al României este să elimine această dependenţă. Am încercat să îl contactăm pe domnul Iulian Iancu să ne răspundă la întrebarea dacă interzicerea gazului de şist nu face cumva jocul Gazprom şi al Rusiei. A refuzat să ne răspundă. Despre domnul Iulian Iancu am aflat din telegramele Wikileaks că Georgian Pop, colegul său din PSD, susţinea la ambasada americană că „este vândut Gazpromului”. Acest lucru nu dovedeşte, desigur, nimic, dar faptul că domnul Pop a dispărut practic din viaţa publică dovedeşte ceva.
În sfârşit, celor care invocă normele de mediu superioare din Europa în raport cu America şi superioritatea preocupărilor de conservare europene, două veşti proaste. În luna ianuarie Comisia Europeană a publicat un raport în care susţine că actualele reglementări europene sunt arhisuficiente pentru a garanta siguranţa exploatărilor de gaze de şist iar marţi, trei aprilie, însuşi Parlamentul European a redactat o moţiune prin care îşi declară susţinerea pentru dezvoltarea gazelor de şist în Europa. Întrebarea care rămâne este „cine vinde de fapt ţara – guvernul Ungureanu care concesionează Chevron cu aprobarea Europei, sau adversarii gazelor de şist, care servesc în acest fel interesele Moscovei?”
