Teza de doctorat a ministrului Culturii, Gigel Ştirbu, prezintă multe semne de incorectitudine ştiinţifică. Notele şi referinţele din subsolul paginilor cărţii sale „Liberalismul românesc în anii 1930-1940” sunt incomplete şi au trezit suspiciuni în mediul academic.
O verificare la Arhivele Naţionale demonstrează că liberalul nu a călcat pragul acelei instituţii pentru a se documenta, deşi menţionează în lucrare numeroase referinţe la documente de arhivă. Pus în faţa faptului împlinit, ministrul a recunoscut asta, deşi iniţial declarase că pentru teza sa de doctorat a „rup uşile Arhivelor Naţionale”.
Ministrul Culturii Gigel Ştirbu şi-a dat teza de doctorat, în anul 2011, la Universitatea Valahia din Târgovişte, cu tema „Liberalismul românesc în anii 1930-1940”. Deşi parcursul ştiinţific al acestuia a avut tangenţe, potrivit CV-ului dumnealui, numai cu teologia, Ştirbu a ales să-şi dea doctoratul în istorie.
Citeşte şi: Cine este Gigel Ştirbu, propunerea PNL la ministerul Culturii
Întrebat de ce a vrut să studieze istoria liberalismului interbelic, în condiţiile în care pregătirea sa profesională nu a avut nicio legătură cu acest domeniu, ministrul Culturii a declarat pentru Rl că „mă pasionează de o viaţă liberalismul, iar pentru această teză am lucrat 4 ani”. „Pentru documentarea acestei cărţi, am rup uşile Arhivelor Naţionale”, a punctat Ştirbu.
Totuşi, o verificare mai amănunţită contrazice declaraţia ministrului. Reporterul România liberă a verificat, în carte, toate notele de subsol care fac trimitere la dosarele ce se află în depozitele Arhivelor Naţionale ale României, iar semnătura ministrului pe fişele de observaţie a fost de negăsit.
Potrivit regulamentului instituţiei, oricine vede un document de arhivă are obligaţia să semneze pagina de folosire şi să menţioneze scopul lecturării acelui document (cercetare pentru doctorat, lucrare de licenţă etc). Mai mult, custodele de sală este la rândul lui obligat să verifice dacă un cercetător a semnat sau nu fişa. În practică, se poate întâmplă ca un cercetător să uite să se semneze o dată, nu însă atunci când vorbim de zeci de dosare, din fonduri diferite, aşa cum ele sunt citate în cartea lui Gigel Ştirbu.
Citeşte şi: Explicaţii pentru cazurile de plagiat Ponta şi Corlăţean: De ce vor politicienii să devină oameni de ştiinţă
„În practica academică, un asemenea act este o mare incorectitudine ştiinţifică. În momentul în care nu există semnătura pe pagina de folosire a unui dosar, citat într-o lucrare academică, este o suspiciune majoră de fraudă, în sensul furtului de note sau a plagiatului. Chiar dacă cineva i-a pus la dispoziţie documentul de arhivă, el are obligaţia să menţioneze acest fapt în notele de subsol, de forma: mulţumesc lui X pentru ca mi-a pus la dispoziţie acest document”, a explicat o sursă din mediul academic care a dorit să rămână anonimă.
Pus în faţa faptului împlinit, Gigel Ştirbu s-a contrazis singur şi a spus că de fapt a avut colaboratori care l-au ajutat pentru documentare. „Credeţi că am copiat? Dovediţi acest lucru! Am mulţi colaboratori, prieteni care m-au ajutat, ei mi-au procurat dosarele”, a spus Ştirbu.
„Am ţinut conferinţe la organizaţiile de partid”
Din păcate, problemele la referinţele din subsolul paginilor nu se opresc aici. Ştirbu citează ziarele din arhivă după modelul vechi, fără indicaţie de articol, număr, an de apariţie, pagină. Nu precizează editurilor la unele lucrări sau anul apariţiei chiar în cazul unor reviste, ceea ce devine mai problematic în condiţiile dorinţei de verificare a referinţelor ( vezi p. 114, nota 238). A greşit un nume din aparatul critic (Petre Gheata era de fapt Petre I. Ghiata). Gigel Ştirbu face de două ori trimitere la câteva documente din arhiva Hoover Institution of War. Revolution and Peace, Standford, California.
Citeşte şi: NATURE: Ministrul Ecaterina Andronescu implicat într-un scandal de PLAGIAT – miza 500.000 de euro
Întrebat cum a reuşit să citească acele documente, dacă a fost într-o vizită în California pentru asta, ministrul Culturii a evitat să răspundă la întrebare. „Ce faceţi acum, mă chestionaţi?”, a răspuns evaziv Ştirbu. Potrivit notei 78, de la pagina 38 din cartea sa, Ştirbu pretinde că a consultat arhivele din SUA: „Hoover Institution on War. Revolution and Peace, Standford, California, SUA, Fondul Georges Ducas, Rolfilm 9, box 12, foder 2, poziţia 431”.
Arhivele Hoover nu pot fi accesate din România. Ele au fost citate doar de cei care au fost în Statele Unite în anii 70, ca urmare a deschiderii relative din timpul regimului comunist. Atunci a fost identificat jurnalul scris de Georges, fiului lui I. G. Duca, şi o serie de documente ale acestuia. Adică exact ceea ce citează Gigel Ştirbu. Jurnalul a fost publicat în România şi ar fi fost mai uşor ca în carte să fie citat chiar el.
Citeşte şi: The Economist despre Victor Ponta: My name is Paste. Copy Paste.
În practică, înainte de susţinerea unei teze de doctorat, doctorandul obişnuieşte să publice în reviste de specialitate articole ce vizează tema pe care o cercetează. Întrebat dacă a publicat vreun articol pe tema liberalismului interbelic, Ştirbu a răspuns că a ţinut foarte multe conferinţe la…organizaţiile de partid.
„Am ţinut foarte multe conferinţe la organizaţiile de partid, la femei, la tinerii liberali”, a precizat acesta, moment în care a spus că nu mai doreşte să continue discuţia cu reporterul Rl.
O carte fără impact pentru breaslă
În anul 2011, Ştirbu Gigel Sorinel şi-a publicat teza de doctorat la Editura Enciclopedică, cu titul „Liberalismul românesc în anii 1930-1940”, iar de atunci cartea se găseşte în librării. Contactaţi de România liberă, istoricii care au cercetat această perioadă nu auziseră de cartea ministrului Culturii şi nu şi-au putut astfel spune părerea despre ea.
Citeşte şi: Ponta, acuzat de PLAGIAT. Vezi DOCUMENTELE
„Să-mi fie iertată ignoranţa, dar nu am auzit de această carte”, a spus prof. univ. dr. Ioan Scurtu, un istoric ale cărui cărţi sunt citate des în cartea ministrului Culturii. Nici profesorul Hans Chirstian Maner, doctor în istorie al Universităţii din Mainz, nu ştie nimic despre această carte. Acelaşi răspuns l-au dat prof. Univ. dr. Bogdan Murgescu, prof. Univ. dr. Gabriel Moisa şi alţi istorici contactaţi de Rl.
