Preşedintele interimar, Crin Antonescu, s-a poziţionat faţă de Statele Unite declarând cu prilejul vizitei subsecretarului american pentru afaceri europene Philip Gordon, la Bucureşti – pe care l-a acuzat, de altfel, că „propagă minciuni” – că „România nu este rezervaţie”. În relaţia cu Comisia Europeană, cu preşedintele Barroso şi cu comisarul pentru Justiţie, Viviane Reding, atât Antonescu, cât şi Victor Ponta au reclamat poziţia „partizană” a liderilor UE, reafirmând, prin acelaşi Antonescu, că, deşi România este membră UE, ea nu este, totuşi „o colonie”.
În relaţia cu cea mai importantă ţară europeană, Germania, după un şir de jigniri şi ironii la adresa liderilor de la Berlin, tot Crin Antonescu a sfârşit prin a-i recomanda cancelarului Angela Merkel să-i dea o bucată de pământ german lui Traian Băsescu, unde acesta să se joace de-a preşedintele, pentru că în România nu are loc. Toate aceste luări de poziţie ale liderilor USL din poziţiile de şef al Guvernului şi, respective, şef interimar al Statului, au şubrezit credibilitatea României până la punctul de prăbuşire şi pun în pericol perspectivele economice ale ţării.
Trei sunt dosarele de mare interes pentru România în raporturile sale cu Uniunea Europeană, la care s-ar fi adăugat un al patrulea pe care nimeni nu se aştepta, cu adevărat o rezolvare: Aderarea la spaţiul Schengen, ridicarea restricţiilor pentru forţa de muncă românească pe pieţele din Occident şi obţinerea unor alocări cât mai generoase în bugetul european pentru perioada 2014-2020, la care s-ar fi putut adăuga o perspectivă oarecare privind ridicarea Mecanismului de Cooperare şi Verificare asupra reformei Justiţiei şi combaterii corupţiei. În niciunul din aceste dosare România nu mai poate spera la o soluţie favorabilă după cele întâmplate în ultimele două luni.
În ceea ce priveşte aderarea la Schengen, aceasta nu mai reprezintă un obiectiv realist pentru guvernul României indiferent cine s-ar afla în fruntea lui. Olanda, care s-a opus în mod constant aderării României şi Bulgariei sub motivele că în cele două ţări corupţia este generalizată iar statul de drept, fragil, îşi vede poziţia confirmată şi răzbunată după acuzaţiile aduse guvernului de la Haga că ar fi fost luat prizonier de „extremiştii” lui Geert Wilders. Cum poziţii similare au exprimat şi alte ţări nordice, precum Finlanda sau Suedia, nu avem practic niciun motiv să sperăm că dosarul Schengen va fi deschis prea curând fără a provoca încă o ruptură inutilă în interiorul Consiliului European. Înainte de suspendarea lui Traian Băsescu, România avea bune temeiuri să spere măcar la o aderare parţială – cu aeroporturile -, acum Bucureştiul a rămas fără avocaţi în interiorul Consiliului. Cu excepţia Poloniei şi a Ungariei (care are însă motive transparente), România nu are niciun aliat care să-i susţină cauza. Chiar şi în Franţa socialistului François Hollande, în care USL şi-a pus atât de multe şi nejustificate speranţe, atitudinea faţă de România este departe de a fi prietenoasă.
În privinţa restricţiilor de pe piaţa muncii, în aceste momente de criză, incertitudine şi şomaj ridicat, tendinţa europeană generală este mai degrabă una protecţionistă şi naţionalistă decât înclinată spre deschidere. Dacă o astfel de deschidere ar avea totuşi loc, ea nu s-ar produce decât ca o recompensă politică acordată României. Or, nimeni nu este înclinat azi în Europa să creadă că România merită recompensată politic după evenimentele de la Bucureşti. Starea de spirit generală este, mai curând una ostilă şi există numeroşi lideri europeni – Mario Monti şi Mariano Rajoy, printre ei – care nutresc în secret speranţa că „sancţiunile rapide şi eficiente”, evocate ca o „necesitate europeană” de minstrul german de Externe, Guido Westerwelle în legătură cu România, vor fi adoptate cât mai curând. Despre articolul 7 al tratatului de la Lisabona şi suspendarea dreptului de vot al unui stat în Consiliu s-a vorbit multă vreme – ultima oară în legătură cu Ungaria lui Viktor Orban, dar, până acum discuţiile despre sancţiuni au fost mai curând teoretice. De când cu tentativa de lovitură de stat de la Bucureşti acestea au devenit mult mai concrete.
Voinţa UE de a aplica aceste sancţiuni va fi testată până la sfârşitul acestui an, când va fi publicat raportul Comisiei Europene asupra evoluţiilor din politica şi Justiţia României. Numirea în mare grabă a Monei Pivniceru în funcţia de Ministru al Justiţiei de către un preşedinte interimar aflat pe picior de plecare, ridică semne de întrebare serioase asupra determinării şi onestitităţii guvernanţilor de la Bucureşti de a satisface cele 11 solicitări adresate de preşedintele CE, Jose Barroso guvernului Ponta. În condiţiile în care Pivniceru va avansa agenda USL privind Justiţia, un raport defavorabil urmat de sancţiuni reprezintă cel mai apropiat şi mai veridic pericol pentru România. Pentru că în materie de reformă a Justiţiei, credibilitatea Bucureştiului s-a prăbuşit la nivelul de dinainte de 2005 şi, ca atare, nu numai că nu putem spera la o ridicare a MCV, ci mai degrabă, guvernanţi trebuie să se roage să nu fie înăsprit.
O ţară fără credibilitate politică îşi pierde orice forţă de negociere în privinţa fondurilor europene şi a bugetului pentru perioada 2014-2020, mai ales că principalele ţări contributoare sunt aceleaşi state nordice sătule de „grupurile infracţionale organizate” care conduc România iar ultimul cuvânt aparţine… Germaniei. USL a venit la putere cu speranţa că va participa, alături de François Hollande, la o revoluţie socialistă care va da peste cap Pactul Fiscal şi măsurile de austeritate impuse Europei de Germania. În sensul acesta trebuie înţelese şi declaraţiile lui Antonescu de vineri, când acesta i-a reproşat lui Băsescu că ar fi fost un partener „prea comod” pentru europeni. Cum au demonstrat însă discuţile de sâmbătă cu premierul grec, Antonis Samaras, Hollande sfârşeşte întotdeauna prin a accepta poziţia germană. USL a mizat greşit şi deteriorarea fără precedent a relaţiilor cu Germania ameninţă fondurile europene destinate României şi perspectivele pe termen mediu de creştere economică. Lipsită de orice atu, România va trebui să aştepte ca polonezii, ungurii sau bulgarii să obţină un aranjament cât mai bun şi să se alăture la masa acestora.
Există însă şi pericole pe termen scurt. Delegaţia FMI a plecat dezamăgită de la Bucureşti şi nu e nevoie decât de un semn de la Bruxelles sau de la Washington pentru ca programul stand-by să fie blocat şi ca România să intre pe spirala falimentului. Din fericire, nimeni – nici Europa, nici America – nu îşi doreşte destabilizarea României în aceste momente dificile pentru Europa, dar este limpede că pierzându-şi simpatia printre prieteni şi aliaţi România va mai călători multă vreme pe marginea prăpastiei, neînsoţită decât de privirile pline de neîncredere ale celorlalţi.
