Întrebarea acestor alegeri nu a fost nici un moment „Cine va câştiga?”, pentru că toată lumea în Germania ştia că -„Angie” va obţine al treilea mandat – al treilea cancelar german care reuşeşte această per-formanţă, după Konrad Adenauer şi Helmut Kohl, şi a doua femeie din Europa, după Margaret Thatcher –, ci „Cu cine va face coaliţie?”. O împrejurare care nu a scăpat observatorilor a fost că în 2009, după patru ani de mare coaliţie în calitate de „junior partner”, social-democraţii au căzut cu 11 procente faţă de alegerile din 2005 (de la 34% la 23%), cea mai mare prăbuşire politică din Germania postbelică, iar acum istoria se repetă cu Liber-Democraţii, care în 2009 obţi-nuseră cel mai mare scor al lor (15%), procente pe care le-au risipit încercând să forţeze politic mâna doamnei Merkel, un lucru pe care nemţii nu l-au tolerat. Totul până la Mutti sau „Mami”, cum o alintă germanii, o poreclă care spune multe despre aşteptările unei naţiuni ce şi-a pus încrederea în această fiică de pastor din fosta Germanie de Est care a reuşit să îi treacă prin criză fără suferinţe şi a reuşit, în acelaşi timp, să facă din Germania cea mai puternică şi influentă ţară europeană. Până şi Der Spiegel, publicaţie de stânga, a titrat în ziua alegerilor „Mutti ştie mai bine”. Nici o mirare, aşadar, că, dacă în Germania şeful guvernului federal s-ar fi ales prin vot direct, Merkel ar fi câştigat din primul tur cu 57%. Ceea ce nu numai că o face singurul lider al unei puteri europene majore care a rezistat crizei, dar poziţia ei a ieşit întărită, ceea ce îi conferă un mandat mai puternic pentru viitor, spre uimirea şi neliniştea majorităţii grecilor şi italienilor, care nu de mult o comparau cu Hitler, dar şi a unor politicieni de pe la noi, gen Crin Antonescu, care anul trecut îi -„recomandau” cancelarului să-i facă land „la ea, în Germania” lui Băsescu şi să-l facă preşe-dinte acolo.
Austeritatea continuă
Indiferent de aşteptările secrete ale celor mai multe state din sudul Europei, politica germană faţă de zona euro nu se va modifica fundamental după aceste alegeri. Tot ceea ce pot spera grecii este că în locul lui Wolfgang Shauble va veni un ministru de Finanţe, eventual social-democrat, mai puţin abraziv şi mai sensibil faţă de problemele sociale ale Sudului. Nici în ceea ce priveşte uniunea bancară, căreia Berlinul i se opune, nu există vreun motiv pentru a crede că lucrurile se vor schimba în al treilea mandat Merkel. Prin urmare, politica de austeritate, prudenţa şi presiunile germane asupra ţărilor din Sud de a continua reformele structurale şi de consolidare fiscală vor continua ca şi până acum.
Dacă Grecia, Spania, Portugalia sau Italia s-au obişnuit cu acest gând, va fi interesantă însă de urmărit reacţia Franţei. Franţa lui François Hollande s-a autoexilat, undeva pe un limb între reformele serioase cerute de Germania şi promisiunile neonorate ale socialiştilor de a pune capăt austerităţii. Rezultatul este că Franţa traversează o perioadă de incertitudine economică şi socială, Holllande este cel mai impopular preşedinte din istoria Franţei, iar pe plan european tandemul franco-german care conducea destinele UE s-a destrămat, lăsând locul unui singur hegemon continental (chiar dacă unul ezitant şi timid, cum îl numea The Economist), Germania. De ieri, speranţele celor care mai credeau posibilă convertirea Europei la o politică de „stimulare” economică din bani publici (eventual germani) pe modelul aplicat de administraţia Obama în SUA au fost spulberate. Politica germană este centrată pe consens (altfel nu ar fi posibilă o mare coaliţie), iar consensul german este în sensul prudenţei şi grijii faţă de banul public, mai ales faţă de banii contribuabilului german.
Adio Europa Federală! Pentru moment
Angela Merkel este cunoscută ca un politician pragmatic, care nu ezită să îşi schimbe ideile, împrumutându-le chiar pe cele ale adversarilor, dacă acestea se dovedesc viabile (aşa, susţin criticii, a reuşit să-şi îngroape de două ori partenerii de coaliţie). Ultima mare schimbare de viziune priveşte perspectiva sa asupra viitorului Uniunii Europene. Numai cu câteva luni în urmă Angela Merkel susţinea că viitorul îl reprezintă „mai multă Europă”, în care din ce în ce mai multe din atributele suveranităţii naţionale să fie cedate către Bruxelles, în special cele fiscale. De atunci, cancelarul şi-a mai nuanţat poziţia atât sub presiune internă, cât şi sub ameninţarea unei posibile „defectări” britanice, astfel că, recent, a lăsat să se înţeleagă în cotidianul economic Handelsblatt că viitorul guvern federal ar putea privi cu mai multă îngăduinţă procesul invers, de repatriere a puterilor deţinute de Bruxelles către guvernele naţionale, şi o guvernanţă europeană bazată pe înţelegere bi sau multilaterale.
Unul din efectele acestei schimbări ar putea fi adâncirea diferenţelor dintre Nordul bogat şi Sudul sărac. Oricum ar fi însă, Europa viitoare va purta marca Germaniei şi amprenta Angelei Merkel.
