Saptamana asta ne pasa de presa. Asa functioneaza lumea: are loc in medie un viol pe zi intr-un oras, dar numai la unul, cand victima e de-a noastra, devenim toti constienti de asta si nu se mai vorbeste o saptamana despre altceva.
Dati-mi voie azi sa explic istoric si institutional de ce presa noastra e unde e. Nu o fac prima oara. Ca dincolo de ticalosie, securisti, cristoi, tuci si asa mai departe exista doua explicatii fundamentale. si cateva fapte istorice.
Prima explicatie a situatiei presei romanesti se refera la momentul aparitiei ei – as putea spune inventarea cand imi amintesc de aventurile noastre, cum am tiparit noi pe credit pe 22 decembrie Opinia studenteasca pe rezerva de hartie din tipografie a ziarului partidului Flacara Iasului si cum mi-am scris editorialul in noaptea mea de garda la urgente de Craciunul anului 1989, noaptea cand a fost impuscat Ceausescu si nu mai aveam nici un tub de oxigen.
1989, asta era cam tarziu insa ca sa inventezi o presa libera in viata unei natiuni, chiar daca in ea eram destui tineri dedicati si chiar ceva adulti care la acea vreme credeau ca se poate – Bacanu, Nistorescu, Rosca Stanescu, Tanase. Nu stiam nici unul dintre noi atunci, dar nu mai era mult pana sa se inventeze Internetul. In 1990, manati de pasiunea libertatii, am facut tiraj de 100.000 de copii la 22, revista foarte intelectuala, cu o pauza de mineri, si credeam ca o sa o tinem asa vesnic. Presa era toata de calitate: la Tineretul Liber si Adevarul, ziare comunistoide, se rasculau alde Cristian Tudor Popescu si parea ca vin si ei in partea libera a presei. Dar nu a durat mult. Cu tabloidizarea lui Cristoiu si inventarea unor ziare ca Infractorul, noroiul s-a intins repede. La fel, falimentul. Am fost martor – si participant – la prabusirea presei noastre cu adevarat libere, cea care nu traia din santaj si publicitate de stat. I-am tras de maneca, eu si destui altii, pe oamenii politici ai vremii, cei de partea democratiei.
Nimeni nu a facut nimic, au stat si s-au uitat cum banii Securitatii incep sa cumpere presa. Prin anul 2000 se terminase deja de mult. Tot cam pe atunci, doi colegi academici – Hallin si Mancini – au publicat o lucrare despre istoria presei. Concluzia: tarile in care se citeste presa suficient ca sa existe o piata sunt doar cele in care se citea destul si deci s-au stabilit aceste obiceiuri la inceputul secolului XX. Pe atunci diverse mici tari protestante – Danemarca, Finlanda, Estonia (!!!) – erau deja la procent de alfabetizare 90% si citeau ziare tot in proportia asta. Noi eram in proportie inversa (87% analfabeti) si, desigur, nu citeam. Nici nu aveam ce, gazetele la acest tiraj nu pot trai decat din santaj, ca in Ultima ora a lui Sebastian.
Nenorocirea e ca acest decalaj, arata modelul lor statistic, nu se mai recupereaza, oamenii care invata sa citeasca mai tarziu nu se apuca sa si citeasca ziare (la noi, cu comunismul, nici nu ar fi avut ce); dimpotriva, o data cu aparitia Internetului, numarul de lectori se erodeaza si mai mult. Ca sa fie pe intelesul tuturor, ca si intelectualii, nu doar tinichigiii, pot spune lucruri cu consecinte practice: in aceasta tara a noastra presa care nu e pur entertainment nu va fi niciodata decat o afacere paguboasa, iar dupa aparitia Internetului devine si mai paguboasa. Presa de calitate va trebui intotdeauna subventionata la noi in tara, nu vom "ajunge din urma" Suedia sau Japonia, unde orice om e abonat la un cotidian, unii la doua. si daca numai mogulii sunt dispusi sa piarda bani in presa, iar altii vor sa-si cheltuiasca la Monte Carlo profiturile din monopolul marmurei, asta e viata.
Presa e doar a unora. si toti lucreaza la ei. A doua cauza structurala a situatiei proprietatii in presa noastra tine de rolul statului in aceasta tranzitie. Un studiu in 68 de tari al Bancii Mondiale arata ca se oligarhizeaza acele economii unde statul esueaza in a-si face datoria de protector al proprietatii. Ce inseamna asta? Ca investitorii mai mici si care nu pot recurge la mijloace proprii de protectie a proprietatii lor – confiscata si suprataxata de stat si atacata de altii – se vor retrage, lasandu-i pe unii mai mari care au aceasta forta. Cine a trait primul deceniu de presa libera la noi stie ca asa s-a scris istoria: cu sugrumarea difuzarii de presa, cu monopolul Letea, cu firme proprietate de stat 90% din economie si care dadeau publicitate numai unde aveau ordin. Cum s-a ajuns ca reteaua de presa a Opiniei studentesti, care avea nu stiu cate ziare locale, sa fie cumparata de dl Vantu? De ce a cazut ziarul Gandul, ca si alte cooperative de acest gen?
Cum au aparut mogulii privati? Cand statul, care sufoca presa mica si independenta cu taxe, lasa doar oameni gen Sarbu sa si le amane cu anii, pe Voiculescu sa cumpere energie ieftin de la stat si sa o revanda cu profit, pe Vantu sa faca FNI. si azi gazetele, de la 22 la Evenimentul Zilei, risca sa dea faliment avand milioane de euro la Rodipet, firma de stat, care nu plateste! Trocul influenta contra protectie privilegiata a aparut prin 1996, ultimul an de glorie al presei libere si primul an de moarte al ei. In 1997 deja presa avea moguli care participau la licitatii si ale caror ziare nu mai faceau decat trafic de influenta; chiar dintre adultii primei generatii. Unde era in 1998, an dramatic pentru oligarhizarea presei noastre, Traian Basescu, care a descoperit ca e rea de-abia azi, cand are de suferit din cauza ei? Se bucura ca da in Emil Constantinescu sau in Roman, si nu in el.
Sorin Rosca Stanescu ii era amic. Unde era Constantinescu? Amic cu Horia Alexandrescu, desi incepea sa se prinda ca a facut o greseala: baietasii protejati ca el, gen Varujan Vosganian, tolerau FNI sa zburde, desi caderea lui avea sa antreneze tot regimul. Unde erau baietii de la Academia Catavencu, amicii mei? Poate de partea mea, care eram in proces cu Sarbu (ma daduse in judecata cu titlu personal, pentru ca indraznisem sa ii cer datoriile catre TVR, bani publici). Nici vorba, erau contra! Nici nu mai stiu de ce si nici nu mai conteaza daca au fost infiltrati sau, pur si simplu, prostiti de gelozie! Bataliile mari s-au dat atunci si s-au pierdut tot atunci. Totul a devenit pseudo dupa asta: Clubul Roman de Presa, care ar fi fost mai inspirat numit Clubul Oligarhilor si al tuterilor lor, ca arbitru al eticii.
Agentia de Monitorizare, alternativa, cu intentii bune, repede devenita un cuib de incompetenti cu fumuri politically correct, paraleli cu realitatea si vanatori de finantari. Televiziuni devenite organe de propaganda si ziare expediate la tiraje nepericuloase. Se poate face ceva? O sa va povestesc data viitoare. Acum mi s-a facut, pur si simplu, lehamite de oameni isterici care se trezesc azi sa strige "Crima!" dupa ce zece ani au stat in casa cu cadavrul si au pretins ca nu duhneste.
