» "Muzeul operelor disparute", de Simon Houpt, este o mica enciclopedie care aduna operele de arta furate, distruse sau pierdute, spunand totodata si povestea disparitiilor.
» Traficul cu arta furata este un business mondial cu o cifra de afaceri care poate ajunge, conform estimarilor autorului, la 6 miliarde dolari anual, pe locul trei in topul global al activitatilor ilicite, dupa droguri si comertul cu arme.
» Se estimeaza ca pana la 100.000 de tablouri foarte valoroase au disparut inghitite de piata neagra, intre ele numarandu-se opere apartinand lui Da Vinci, Rembrandt, Van Gogh, Cezanne, Monet, Picasso, Andy Warhol, acoperind practic toate perioadele de inflorire a artei.
In martie 1990, in zapaceala care a urmat sarbatoririi zilei Sfantului Patrick, doi hoti au jefuit muzeul Isabella Steward Gardner din Boston, in cea mai mare spargere de arta din istoria SUA, sustragand 11 tablouri – printre care trei panze de Rembrandt, un autoportret al lui Manet si mai ales "Concertul" maestrului olandez Johannes Vermeer. FBI-ul nu a reusit sa dea de urma hotilor, stabilind o recompensa de 5 milioane de dolari pentru recuperarea tablourilor. La Luvru, in mai ’98, un spargator a taiat din rama linistitorul peisaj rustic al lui Corot "Drumul spre Sevres" si a reusit sa se strecoare neobservat. In august 2004, la Muzeul Munch din Oslo, doi banditi inarmati, cu cagule pe cap, s-au napustit inauntru si au obligat 70 de vizitatori sa se culce la pamant, dupa care au insfacat doua tablouri ale norvegianului, o Madona si capodopera sa reprodusa in toate manualele (inclusiv in cel romanesc, comunist, de literatura pentru liceu), "Strigatul".
La Muzeul de Arta din Montreal, intr-o noapte din septembrie 1974, mai multi hoti inarmati s-au strecurat printr-un luminator, l-au legat pe singurul paznic al muzeului si au insfacat 18 tablouri – printre care un Rembrandt, doua Corot, un Pieter Bruegel cel Batran, un Delacroix si un Rubens. Nici Van Gogh nu a scapat de lacomia hotilor de arta – pe 7 decembire 2002, doi hoti, folosind o scara, au urcat pe acoperisul Muzeului Van Gogh din Amsterdam si in cateva minute au furat doua peisaje ale artistului (unul dintre ele fiind "Vederea la mare de la plaja de la Scheveningen").
Un muzeu al operelor disparute ar cuprinde, spune autorul, "150 de Rembrandt-uri si 500 de Picasso-uri"
Un an mai tarziu, cei doi au fost prinsi si condamnati, dar tablourile nu au mai fost niciodata recuperate, la fel ca unul din faimoasele sale autoportrete (cel dedicat lui Paul Gaugain). Confiscat de nazisti, a fost scos la licitatie, adjudecat si pe urma, in valtoarea razboiului, i s-a pierdut urma. Un muzeu al operelor disparute ar cuprinde, spune autorul, "150 de Rembrandt-uri si 500 de Picasso-uri.
V-ati plimba prin galerii dedicate Renasterii, admirand opere ale lui Rafael si Tizian, Da Vinci si Durer, Rubens si Carravaggio. Sectiunea impresionismului ar include lucrarile lui Renoir si Degas, Monet, Manet, Pissaro si ale prietenului si uneori discipolului sau – Cezanne. Ati putea parcurge istoria artei occidentale via Vermeer si Van Gogh, Constable." Numarul tablourilor si picturilor disparute, estimeaza autorul, ar putea fi de peste 100.000. Interpolul considera ca piata pentru antichitati si opere de arta furate este pe locul trei in lista activitatilor ilicite la nivel mondial, dupa droguri si comert cu arme, o piata care ruleaza anual sume intre 1,5 si 6 miliarde dolari.
Preturile exorbitante la care au ajuns, in zilele noastre, tablourile in cadrul licitatiilor de arta le fac foarte tentante pentru hoti – motiv pentru care si asigurarile lor au ajuns la sume colosale: "In 1962, Luvrul a castigat o mentionare in Cartea Guinness a recordurilor mondiale atunci cand a asigurat Mona Lisa pentru suma de 100 milioane de dolari, inainte ca ea sa plece intr-un turneu in SUA. La ora actuala, cifra respectiva ajunge la peste 600 milioane de dolari".
"Cand Saddam Hussein a fost dat jos de la putere, o mana de cetateni a jefuit Muzeul National, furand patrimoniul vechii Mesopotamii"
Lucrarea este structurata pe capitole tematice care incearca, fiecare, sa epuizeze unul din aspectele furtului de arta, intre care sunt inserate pagini gen "stiati ca" in care sunt detaliate aspecte interesante din aceasta lume ascunsa (portrete ale unor intreprinzatori din zona, strategii de inselare, situatii frecvente etc.). Astfel, capitolul doi face o istorie a furtului de arta in timp de razboi – moment in care se intampla cele mai multe disparitii: "Cand Saddam Hussein a fost dat jos de la putere, in primavara anului 2003, o mana de cetateni a jefuit Muzeul National al Irakului, furand patrimoniul colectiv al vechii Mesopotamii… Civili straini, soldati si localnici s-au autoservit cu gramezi de suveniruri stravechi". Pentru cititorul roman, o paralela cu jefuirea Casei Poporului in zilele tulburi din decembrie ’89 este inevitabila. Jafurile de arta, integrate politicii de stat, au fost "legiferate" in epoca moderna de Napoleon: "In Italia, Denon (directorul general al muzeelor franceze – n.red.) a supravegheat transportarea de la Vatican la Paris a peste 500 de picturi si sculpturi…
Departamentul de egiptologie de la Luvru a fost cladit pe bazele oferite de jaful napoleonian". Daca Napoleon confisca opere de la cei invinsi pentru a le pune la pastrare in muzeele franceze, Hitler a facut contrariul si a distrus o multime de opere, in special de arta moderna, vazuta de nazisti ca o forma de arta degenerata: "In cateva zile… un comitet nazist a navalit in peste 20 de muzee, confiscand in jur de 16.000 de lucrari", semnate de Picasso si Klee, Kokoscha, Munch, Kandinsky, Modigliani sau Chagal. Cu aceste lucrari, Reich-ul inaugureaza o expozitie intitulata polemic "Arta Degenerata", pentru a servi ca un contraexemplu: "Mii de lucrari care au ajuns in expozitia de arta degenerata au fost date la schimb sau vandute la preturi de nimic pentru a aduna valuta pentru Germania… Peste 5.000 de picturi au fost arse… Picturi ale lui Picasso, Braque, Leger si Masson".
Pagini foarte dense sunt consacrate strategiilor prin care muzeele franceze, intre care si Luvrul, si-a ascuns o parte din comori in conace sau castele vechi. Hitler a jefuit si Rusia lui Stalin, insa Stalin le-a intors complimentul si la sfarsitul razboiului, a plecat din Germania de Est cu o consistenta prada de razboi sub forma de arta (intre care si Aurul lui Schliemann), luata sub justificarea "despagubirilor de razboi". O parte dintre ele au ramas si azi in posesia Rusiei. Alte tablouri au ajuns in Rusia prin intermediul simplilor soldati – astfel, "in 1945 cineva a luat capodopera lui Rubens "Tarquiniu si Lucretia" de la Palatul Sanssouci din Postdam. Ulterior, s-a descoperit ca tabloul, estimat acum la 92 milioane de dolari, se afla in posesia lui Vladimir Logvinenko, un dezvoltator imobiliar, proprietarul clubului de streaptease Up&Down. Cand a incercat sa-l vanda, Germania s-a opus, astfel incat proprietarul s-a vazut obligat sa doneze tabloul Muzeului Hermitage.
Urmatorul capitol face un pas mai departe in lumea operelor subtilizate, descriind din interior mecanismele de pe piata neagra a operelor disparute, exemplificate la tot pasul cu cazuri. Stephane Breitweiser a fost "un sclav al artei", un autodidact pasionat de Vechii Maestri. Lucrand ca ospatar in apropierea unor castele particulare care detineau astfel de lucrari, el le golea de bunurile de arta. Curand, pasiunea devine patologica, devenind cleptomanie: "Devenise ceva compulsiv, aproape ca nu ma puteam opri", astfel ca el a strans, pana sa fie prins, 232 de obiecte, printre care un Cranach de 9 milioane de euro si un Breughel cel tanar.
Furtul care a transformat Mona Lisa in vedeta pop
Autorul prezinta apoi furtul care a facut, in 1911, din Mona Lisa cea mai cunoscuta pictura a contemporaneitatii, de catre un tamplar italian care s-a ascuns intr-un depozit al muzeului; el a declarat ca nu si-a facut decat datoria patriotica, incercand sa aduca lucrarea lui Da Vinci in tara sa natala. Ingenioase sunt furturile de statui – mai ales cand acestea cantaresc doua tone si sunt lungi de trei metri, ca Silueta aplecata a lui Henry Moore, care a fost furata cu ajutorul unei macarale, in 2005. Politia e insa optimista – data fiind valoarea pe piata a lucrarii (3 milioane lire sterline) si mai ales dimensiunile, e greu de "comercializat" pe piata neagra. Pentru ca "adevarata arta in furtul de arta nu este furtul, ci vanzarea ei", explica agentul FBI Robert Wittman. In acest punct sunt prinsi de regula hotii.
In plus, valva mediatica creata in jurul unei disparitii face colectionarii reticenti: ce poti sa faci cu o opera pe care nu o poti expune si pe care nu o poti lasa mostenire urmasilor? De aici, alta strategie: proprietari care "se fura pe sine", inscenand jafuri, ca sa obtina polita de asigurare a tabloului (cazul unui medic din Beverly Hills care a pretins ca i s-au furat doua tablouri – un Picasso si un Monet). Alteori, furtul are ca motivatie o cauza politica – un Chagall a fost furat in 2001 de la Muzeul Evreiesc de Stat din New York de o organizatie care cerea ca, in schimbul tabloului, Israelul si Palestina sa cada la pace. O englezoaica bogata, Rose Dudgale, a devenit sustinatoare ferventa a IRA si, ca sa obtina bani pentru cauza, a jefuit o colectie particulara, cuprinzand un Rubens, un Goya si un Vermeer.
Ea a cerut o rascumparare de 8 milioane de lire sterline si transferul la Belfast a patru prizonieri politici irlandezi, detinuti in Anglia – insa cererea ei nu a fost luata in serios de autoritati, care au identificat-o la timp. Capitolul patru, "Agentia de detectivi pentru operele disparute", vorbeste despre oamenii aflati de partea cealalta a baricadei, politistii, si despre strategiile pe care le pun in joc pentru a-i prinde pe infractori. O lume cu agenti care lucreaza sub acoperire, transcontinentala, operand atat in lumea bogata, cat si in statele sarace din Sud. Operatiunile lor sunt ingreunate de faptul ca de multe ori muzeele evita sa anunte pierderile, pentru ca le e teama ca acest lucru ar face ca securitatea lor sa fie slaba si astfel sa pericliteze imprumuturile intermuzeale viitoare. Astfel, in 1989 s-a trecut sub tacere disparitia a 45 de desene apartinand Fundatiei Warhol, in timp ce se aflau in grija celui mai prestigios muzeu american de arta moderna, MoMa.
Ultimul capitol se ocupa tocmai de acest aspect, sporirea securitatii unui muzeu, acum ca arta a ajuns atat de scumpa – o intreprindere cu risc: pe langa costurile foarte mari, e si faptul ca un muzeu prea securizat, cu prea multe controale si interdictii, devine neprietenos pentru vizitatori, care il vor evita. Astfel, dupa disparitia celor doua tablouri ale lui Munch de la muzeul omonim din Oslo, protectia excesiva i-a atras porecla de "fortareata Munch": "Detectoare de metal si un aparat cu raze X la intrare, cititor optic de bilete si un set dublu de usi de siguranta care se deschid intr-un singur sens… Cele mai valoroase lucrari sunt protejate de panouri de sticla securizata, la 20 cm de perete". Cartea contine si o anexa care aduna, cu ilustratii, cele mai cunoscute tablouri disparute.
» Editia romana a cartii
Simon Houpt locuieste in New York, dar lucreaza pentru cel mai important cotidian din Canada, The Globe and Mail, ca editorialist specializat in arta si cultura. Editia romana, aparuta in traducerea Ioanei Novac, are aproape 200 de pagini, tiparite pe hartie lucioasa, de album, si contine foarte multe ilustratii (color), multe dintre ele de o pagina intreaga. Pretul e cam piperat – 100 lei.
