Intre cele doua tururi de scrutin ale alegerilor locale a avut loc o serie de declaratii care ne dau indicii asupra a ceea ce ne putem astepta sa se intample pe scena politica romaneasca in perioada care urmeaza, premergatoare alegerilor din toamna. Ele au survenit pe fondul anuntarii rezultatelor primului tur. Chiar daca vor exista diferente intre ponderile principalelor partide, asa cum au fost inregistrate prin votul pentru consilierii judeteni, si cele care vor rezulta in urma alegerilor legislative din toamna, un lucru este evident: PD-L si PSD au forte sensibil egale, iar PNL se situeaza ca un al treilea partid mare, cu o pondere deloc neglijabila. Cu alte cuvinte, matematic nu ne putem imagina o majoritate in viitorul Parlament din care sa lipseasca doua din aceste trei partide. Ipoteza unui PD-L care sa dobandeasca, prin redistribuire, un numar de mandate care sa-i permita obtinerea majoritatii de unul singur, eventual, prin cooptarea catorva voturi din partea unuia dintre partidele mici (cum s-a intamplat in Consiliul General al Bucurestiului) pare inlaturata.
In aceste conditii, presedintele si-a anuntat, la Iasi, intentia de a numi un prim-ministru pedelist, care sa formeze un guvern minoritar, indiferent de partidul care va fi obtinut cel mai mare numar de voturi si de eventualele majoritati ce se vor fi format fara PD-L. Continuarea nu ne-a spus-o presedintele, dar e lesne de imaginat: in cazul (destul de probabil) in care primul ministru numit ar fi respins in Parlament de catre reprezentantii celorlalte partide, s-ar provoca alegeri anticipate; numai ca aceasta eventualitate nu va fi pe placul multor parlamentari care isi vor fi castigat cu greu locul in urma unui scrutin uninominal, asa ca vor aparea defectiuni similare celor care au facut ca Guvernul minoritar Tariceanu sa reziste catorva motiuni de cenzura, in pofida aritmeticii grupurilor parlamentare.
Replica a venit de unde ne asteptam mai putin, anume din partea presedintelui Senatului, dl Nicolae Vacaroiu. Acesta a produs urmatorul scenariu: Parlamentul, in formula actuala, l-ar putea suspenda pe presedinte (cum a mai facut-o) tocmai in preajma alegerilor; in aceste conditii, tocmai interimarul Vacaroiu ar fi cel care ar numi noul prim-ministru – putem ghici usor ca nu din randurile PD-L.
Trebuie remarcat ca ambele scenarii se circumscriu actualelor prevederi constitutionale, deci nici unul nu justifica etichetarea drept lovitura de stat. Este la fel de adevarat ca amandoua au darul de a soca simtul comun. Acesta ne spune, pe de o parte, ca presedintele ar trebui sa numeasca primul ministru din randul partidului care reuseste sa formeze o majoritate, cel putin asa s-a intamplat de fiecare data pana acum – ramanerea in minoritate a Guvernului national-liberal s-a produs la un an si jumatate dupa investire. Pe de alta parte, acelasi bun-simt ne spune ca prerogativa numirii unui prim-ministru ii revine presedintelui ales prin vot direct, si nu unui interimar.
Prin declaratia lui Traian Basescu, una dintre ipotezele postelectorale, cea a refacerii unei forme de colaborare intre PD-L si PNL, este eliminata. PNL se pare ca nu mai are decat doua alternative. Una este cea a aliantei de guvernare cu PSD, cealalta reprezinta trecerea in opozitie si negocierea de pe o pozitie destul de avantajoasa a sustinerii punctuale a fiecaruia dintre protagonisti. Prima solutie este cea spre care, de cativa ani, se straduieste sa il impinga presedintele Basescu si partidul sau. Ar fi perceputa de catre electoratul traditional al national-liberalilor drept o mezalianta si, pe termen lung, ar putea avea efecte catastrofale asupra partidului. A doua solutie provoaca antipatia acelor membri ai PNL care s-ar vedea amenintati cu pierderea actualelor functii guvernamentale.
Am asistat cu mirare, in ultimele zile, la ciondanelile dintre fruntasii PNL, survenite atunci cand ne-am fi asteptat mai degraba sa fie savurat un rezultat global pozitiv in alegerile locale: cu peste 20%, PNL este acum mai bine situat decat in urma alegerilor din 2004. Exista aici o explicatie tinand de personalitatea national-liberalilor, partid in care a existat intotdeauna samanta de scandal; la urma urmei, toti liderii acuali au facut parte, la un moment dat, dintr-o disidenta (de altfel, si istoria precomunista a partidului este presarata cu scindari, vezi episodul Tatarascu). Nu este singurul partid in care au loc disensiuni, dar acesta are, in masura mai mare decat celelalte, vocatia de a le face publice.
Dincolo de aceasta explicatie, infruntarile actuale de la varful PNL reprezinta, cel mai probabil, ecoul confruntarii dintre adeptii fiecareia dintre alternativele expuse mai sus.
