Venise la Paris, o pustoaica, bursiera ca atatia altii, direct de la demonstratiile din Piata Palatului, sigura ca il va convinge pe André Malraux sa organizeze o brigada internationala sa elibereze Romania de comunism, dupa modelul celei care luptase in Spania interbelica. Se amestecase cu altii ca ea pe bulevardul Saint-Michel, transformat intr-o Cale a Victoriei, facand pronosticuri despre cat mai au de stat pana sa se intoarca acasa, de Craciun sau de Paste?, asteptand sa auda dintr-un moment in altul ca minciuna s-a dat de gol, ca toti cei care se uitau in alta parte vazusera in sfarsit ce era de vazut, ca rusii plecasera, ca tara respira, ca se tineau din nou alegeri si apareau iarasi ziare in care fete ca ea si prietenele ei scriau cronici de cinema sau reportaje de la demonstratii. In loc de asta, tacerea se adancea tot mai mult, an dupa an, rudele nu mai scriau sau scrisorile nu mai ajungeau, cei care urmau sa se intoarca in tara ii evitau pe cei care ramaneau in strainatate, orasul devenea unul al studentiei eterne, acasa si totusi nu acasa, o lume straina, cu propriile ei zbateri si entuziasme, care nu respingea, dar nu includea, in care te puteai regasi un perfect strain si dupa 50 de ani, o alta tara. Un adapost temporar, un fort in care existenta in spatele zidurilor consta numai in planuri de eliberare a teritoriilor cucerite. Aceasta a fost viata Monicai Lovinescu.
Era amuzanta, spirituala, gratioasa, ironica, musca bine si radea cum trebuie, cu rasul celui care a vazut adancul prapastiei pana la fund. O poti vedea in multe ipostaze, dar asta e a ei. Era o fata. si eu asa aleg sa mi-o amintesc, ca pe fata din 44, Boulevard Raspail, etajul sapte, care locuia intr-o camera de bona, fara apa curenta, dar cu o fereastra care se deschidea peste Paris si peste lumea intreaga, tragand de usi, incercand sa convinga lumea, elocventa si amuzanta, incapatanata si copilaroasa. Avea 25 de ani cand s-a intalnit cu o alta fata, Adriana Georgescu. Adriana avea 28 de ani si scria tot cronici de cinema, dar deja fusese arestata, anchetata, brutalizata, violata de gardieni si demascata de tribunalul popular ca parte a unei mari conspiratii anticomuniste. Fuga ei din Romania peste frontiera era un adevarat roman. Adriana mai avea si o mare calitate, la pret maxim in Parisul antifascist al acelor zile: ca studenta liberala, raspandise manifeste si contra lui Antonescu. Cu prietenul ei, Mihai Farcasanu, si alti studenti liberali, planuise caderea regimului militar si renasterea democratiei, doar ca sa ajunga sa vada noua dictatura tratandu-i de dusmani tot pe ei, democratii. La procesul ei regizat de autoritatile comuniste judecatorul era o mare figura din regimul Antonescu, confiscase averi evreiesti inainte sa ajunga sa vare studenti anticomunisti in puscarie.
Monica a intuit ca acest element exemplar al biografiei Adrianei era cel pe care trebuia organizata lupta. Studentii romani nu se puteau plange de noul regim de la Bucuresti fara a fi acuzati ca erau fascisti. Aici, in sfarsit, exista o eroina care nu fusese cu legiunea, care fusese mereu de partea ingerilor.
Asa s-au apucat ele doua sa faureasca arma cea mare, sa scrie in camera de bona fara apa si cu lumina de gaz povestea distrugerii democratiei romanesti. Adriana, fosta sefa de cabinet a prim-ministrului general Nicolae Radescu, scria cateva foi pe unde apuca si venea cu ele la Monica, unde erau traduse in frantuzeste. De fapt, erau scrise, pentru ca Monica punea stil si verva peste fapte, ele doua scriau practic un roman, Adriana plecand arunca foile la cos pe scara si doar versiunea franceza, a Monicai, se intrupa de la zi la zi, devenind ceea ce isi doreau ele: un instrument de convingere. Cine putea citi aceasta poveste si sa nu se inroleze pe frontul de Rasarit? Cum le va putea rezista cineva atunci cand vor publica asta si nu le va urma in cruciada lor pentru democratie?
Beau mult ceai, multa cafea, faceau mamaliga proasta si mancau ciocolata americana de la ajutoare, cu miros de naftalina. Cartea, cand a fost terminata, printre amintiri ingrozitoare si stiri din tara si mai teribile, s-a numit La inceput a fost sfarsitul. A vazut lumina tiparului, fapt exceptional intr-un Paris in care cei care demascau comunismul faceau obiectul oprobriului public, si s-a bucurat de oarecare apreciere. Dar lumea nu s-a schimbat. Nimeni nu a deschis o lista de subscriptie, nimeni nu s-a inrolat. Fusese doar primul episod din lunga cruciada a convingerii, iar Monica s-a apucat de radio. Sperau, pentru ca in Polonia si in Ungaria erau miscari populare. Marele moment a fost in 1956: au demonstrat, au nadajduit, au pledat, si totul degeaba. Cum a spus Monica, era destul daca secretarul ONU mergea la Budapesta cu avionul lui personal si rusii nu ar mai fi avut curajul sa inece in sange revolutia maghiara. Numai ca omul nu s-a dus. si atunci au inteles ca vor fi in transee toata viata.
Dar aveau resurse – si mai ales umor – si pentru acest lung razboi. Razboiul a devenit logica vietii Monicai, careia i se subordona totul, un razboi de la distanta, adesea purtat prin intermediari, dar care putea deveni periculos in orice moment. Mama ei a murit in inchisorile comuniste. Ea insasi a fost obiectul unui atac. Dar asta era deja cand regimul isi arata slabiciunea, pentru ca un dictator care se simte amenintat de vocea unei femei nu poate sa mai aiba mult. si nici nu a mai avut. Regimul a durat insa 50 de ani. Cand si-au vazut victoria cu ochii, Monica si Adriana s-au reintalnit si s-au imbratisat in Piata Universitatii. Victorioase. Dar razboiul le luase toata viata. si inca nu se terminase. De abia intrarea Romaniei in UE in 2007 inseamna certitudinea istorica a libertatii castigate. Abia la sfarsitul vietii lor a fost inceputul libertatii tarii.
Istoria o fac oamenii. si ingerii. Eu nu am nici o indoiala ca Monica si Adriana sunt ingeri. Ingeri moderni, precum cei din filmul lui Wim Wenders, care fumeaza in draci si beau cafele, citesc in biblioteca publica, se gandesc in fiecare zi sa se sinucida si nu traiesc decat pentru a avea grija de ceva sau de cineva. Ingeri care vegheaza si dau certitudini altora, desi ei nu au nici una si nici nu i-a trimis nimeni. Acestia sunt singurii ingeri pe care i-am cunoscut. Dar vietile lor le-au inspirat pe ale noastre. Cum ar fi spus Peter Pan, asemenea fiinte nu mor decat cand inceteaza sa inspire alti oameni care aleg sa se joace de-a ingerii.
