In istoria Romaniei, comunismul este, fara indoiala, cea mai cumplita perioada din toate timpurile. Caci, desi jertfele stramosilor nostri au fost nenumarate, desi pamantul romanesc, "in calea rautatilor", a fost trecut de nenumarate ori prin foc si sabie de o puzderie de barbari, macar strainii ne-au lasat sufletul in pace si nu ne-au silit sa ne schimbam firea si datinile.
Comunismul i-a maculat pe toti cei care l-au apucat, fie ca a impus majoritatii o ideologie draceasca, fie ca i-a chinuit pe razvratitii pe care i-a prins cu cazne de neinchipuit, inscenandu-le "tradari" ingrozitoare ori amenintandu-le familiile ramase in "libertate". Desigur, sufleteste, cei mai vulnerabili la propaganda comunista, de o sacaiala absoluta, diurna si nocturna, au fost copiii si adolescentii, in drumul lor spre afirmare neprihanita. Un exemplu in acest sens este viata si opera unui copil teribil de talentat, chiar genial, poetul Nicolae Labis.
Stranepot al lui Ion Creanga
Fiind invatatori, parintii viitorului poet nu erau cine stie ce de bogati, dar nici saraci. In vremea aceea, invatatorul era cineva in sat, facand parte din notabilitatile locale. Totusi, copilaria lui Nicolae nu a fost chiar fericita, fiind marcata de mai multe evenimente dureroase, printre care un refugiu si o seceta cumplita ce s-a abatut peste Romania, cu precadere in Moldova lui natala.
Nicolae Labis s-a nascut la 2 decembrie 1935, in satul Poiana Marului, comuna Malini, in judetul Baia. Astazi, comuna face parte din judetul Suceava. Mama, Ana-Profira, s-a nascut la Topolita, sat vecin cu Humulestii, iar bunica ei, Zamfira Blendea, era inrudita cu stefan a Petrii Ciubotariul, tatal lui Ion Creanga. Asadar, macar pe linie materna, arborele genealogic al lui Nicolae era, din punct de vedere cultural, cat se poate de nobil. Tatal, Eugen Labis, fiu de brigadier silvic, ceea ce explica si patima pentru vanatoare, a fost, din 1931, invatator, menire intrerupta de aceea de combatant in vremea celui de-al doilea razboi mondial. In afara de Nicolae, familia mai are doua fete, Margareta si Dorina.
Nicolae a inceput scoala primara in satul natal, in clasa mamei, continuand-o, in refugiu, in satul Vacarea, comuna Mihalesti, langa Campulung Muscel. Scria deja poezii si scenete si ii placea sa recite pe scena. In mai 1945, familia Labis s-a intors acasa si s-a stabilit la Malini, unde Eugen si Ana-Profira si-au inaltat o frumoasa casa, astazi memoriala. In acelasi an, se pare ca din convingere, Eugen Labis a cerut sa fie primit in randurile Partidului Comunist din Romania, optiune care, desigur, a avut o mare influenta asupra baiatului sau. In 1947, s-a inscris in P.C.R. si Ana-Profira.
Intre anii 1946 si 1951, Nicolae a urmat cursurile Liceului "Nicolae Gane" din Falticeni, cu foarte bune rezultate scolare, stralucind la limba si literatura romana, cu un orizont si un ritm de lectura impresionante. Dupa mai multe incercari la "Posta redactiei", in 1950 debuteaza cu poezia "Fii darz si lupta, Nicolae!", in revista "Iasul Nou", dupa ce, la consfatuirea tinerilor scriitori moldoveni, unde era cel mai tanar dintre participanti, a recitat-o la festivitatea finala. Trecea deja, in lumea literara, ca o "minune locala". In mai 1951, a obtinut premiul I la concursul de limba si literatura romana. In iunie, acelasi an, a debutat si in presa nationala, mai precis in revista "Viata romaneasca", cu poezia "Gazeta de strada", unde titlul este destul de graitor. In ianuarie 1952, la interventia filialei din Iasi a Uniunii Scriitorilor, s-a transferat la scoala Medie "Mihail Sadoveanu" din Iasi, fiind numit conducator al cenaclului literar din scoala. Aici l-a cunoscut pe George Margarit, intelectual de rasa, poet si publicist, de a carui prietenie aparte se va bucura toata viata. Vara, Nicolae Labis a intrerupt cursurile scolii medii, pe care, din 1953, o va urma la fara frecventa, pentru a da, in august 1954, la Falticeni, examenul de "maturitate", cum i se spunea pe atunci bacalaureatului, obtinand la limba romana nota maxima.
"Scoala de literatura"
Printre extravagantele regimului comunist s-a numarat si infiintarea "scolii de Literatura", unde fiii oamenilor muncii, de la orase si sate, puteau obtine calificarea de scriitori! Aici intra, la 15 septembrie 1952, in urma unui examen de admitere, si Nicolae Labis. La festivitatea deschiderii cursurilor, participa si Mihail Sadoveanu, ca invitat de onoare. Cu acel prilej, el spune, de altfel cu mult bun simt: "Daca dintre domniile voastre vor iesi doi sau trei scriitori, atunci va fi bine." La inceputul scolii, Labis este redactor la sectia de poezie din redactia revistei scolii, "Anii de ucenicie".
Pe vremea aceea, mai traia singurul mare poet roman autentic de stanga, George Bacovia, care insa nu era in nici un caz comunist, si avea de dat socoteala pentru "simbolism", "decadenta", "influente occidentale" s.a. De aceea, aparitia unui poet de talia lui Nicolae Labis, "crescut si educat de partid", cu convingeri comuniste, era o neasteptata pleasca pentru regim. Asa ca poetul a fost recunoscut imediat de critica literara a vremii si coplesit cu onoruri oficiale.
Copil-copil, dar, din amintirile contemporanilor lui, reiese ca Lae, cum era alintat de rude si de prieteni, era de o maturitate surprinzatoare, fin cunoscator al literaturii romane si universale, si mai ales lucid. Labis era, de pe atunci, in conflict cu dogmele comuniste, fara insa a-si afisa pe fata convingerile intime. Sigur era impotriva cultului personalitatii, caci nu am gasit nici o poezie de-a lui, nici macar din prima copilarie, dedicata lui Lenin, Stalin sau Gheorghiu-Dej.
In februarie 1953, poetul a fost pus in discutia colectivului pentru "abateri de la morala si disciplina scolii". Se pare ca principalul motiv era lectura din cartile, romanesti si straine, considerate "retrograde", interzise de autoritatile comuniste. A fost pedepsit cu consemnarea in scoala timp de doua saptamani si nebeneficierea pe aceeasi perioada de spectacolele de teatru sau concerte la care studentii mergeau cu scoala. In primavara anului 1954 a fost pus in discutia organizatiei Uniunii Tineretului Muncitor (U.T.M.); cu un vot impotriva, s-a decis excluderea lui din organizatie. Sanctiunea nu a fost insa confirmata de organele superioare, gratie interventiei lui Mihail Sadoveanu.
Legaturile poetului cu Cerul
In poezia "Inceputul", din volumul "Primele iubiri" (1956), Nicolae Labis scrie: "M-am nascut iarna, la Sfantul Andrei, / Cand vantu-n amurg suiera prin ograda. / Muntii ardeau in polei si lumini, / Lupii spulberau scantei din zapada." Ca sa-l pomenesti, tanar scriitor, in vremea aceea, pe Sfantul Andrei, fara sa condamni "superstitiile babesti", "religia – opiul popoarelor", trebuia sa ai indrazneala, sa fii si lider al generatiei tale poetice si sa fii pretuit de maestrul Sadoveanu! Cati dintre tinerii de azi inteleg, oare, exact despre ce era vorba? Mai bine pentru ei…
Nicolae se nascuse la 2 decembrie, iar sarbatoarea Sfantului Andrei se tine la 30 noiembrie. Va fi vrut poetul sa-l pomeneasca pe Sfantul Andrei pentru ca propovaduise pe pamant romanesc? Cine stie? Ceea ce este sigur e ca parintii si nasii i-au ales baiatului numele de Nicolae fiindca sarbatoarea acestui sfant e la 6 decembrie, foarte aproape de ziua de nastere a viitorului scriitor.
Cercetand scurta viata a poetului am aflat ca acesta sarbatorea Craciunul si Pastele, ca de altfel multi utemisti din acel timp. Cati membri de partid vor fi fost atunci cu adevarat atei?
Am fost de curand in satul scriitorului, si am aflat de la o doamna din aceeasi generatie cu el ca l-a vazut inchinandu-se si alaturandu-se cortegiului ce insotea moastele Cuvioasei Paraschiva, care au trecut si pe la Malini, in vara anului 1947. A fost cea mai ampla procesiune religioasa din Moldova, organizata, la cererea mirenilor, impotriva nemiloasei secete din acel an, care "a ucis orice boare de vant" . A ramas in amintirea satului ca, dupa ce s-au facut rugaciuni si moastele au fost duse spre Manastirea Slatina, s-au adunat nori grei si a plouat, dupa ce nici un strop de sus nu mai cazuse de luni de zile. Nu se poate ca, alaturi de multi alti copii din Malini, Nicolae sa nu fi fost impresionat de aceasta minune. Iata ce povesteste si Paul Anghel, in volumul "Moartea unui poet", coordonat de Gheorghe Tomozei: "Nu se cunosteau pe atunci decat marsuri si imnuri patriotice, Labis insusi scria versuri incandescente si orbitoare ca un metal aprins, dar intr-o seara de decembrie, prin zapezi polare, intr-o camaruta de la Pelisor, care fusese candva capela unui rege, Labis a inganat un colind. Nu va inchipuiti ce straniu a sunat. Poetul avea un cap de copil de Tonitza si o voce groasa, cu rezonante arhaice, o voce parca aspirata de ger. Purta cizme, o rubasca neagra, mustata abia i se ghicea, statea intr-un fotoliu stil cu picioarela atarnand deasupra unui scump covor persan, dar parca venea inotand prin zapezi: "Noi umblam sa colindam…" A adus acolo, pe unde de violoncel, o Bucovina uitata, o copilarie ignorata, o melodie care ni se parea iremediabil pierduta si de care ne speriam. De unde rasarise? Ne-am umplut ca de un har. Labis ne destainuise, fara sa-si dea seama, o coarda secreta a sensibilitatii lui, aceea care avea sa exprime, in poezia lui de mai tarziu, candoarea, obsesia albului, un seraphism sui generis, in care exegetii n-au vazut solia colindului traditional".
Ar fi exagerat sa-l consideram pe Nicolae Labis un poet religios, mai ales in conditiile de atunci. Poate ca daca ar fi trait mai mult, poezia lui ar fi suferit o schimbare, dar e greu de imaginat in ce privinta… si totusi, iata ce versuri i-au cenzurat culturnicii – post-mortem! – tocmai din poemul dedicat "Lui Marx": "A faurit Demiurgul pe om dupa chipu-I, / Dar mainile Lui L-au tradat si privirea-I la fel. / Inviat, s-a vadit imperfect ca nisipu-i / Ca aduce prea vag cu supremul model, / Forme mai moi, ochi mai slabi si un sange subtire… / Nelinistit ma intreb ce-ar fi fost daca Naltul / Ar fi creat doar in planuri, lasand mostenire / Opera Sa parinteasca la altul. / Ar fi fost mai multe dureri si nevoi decat sunt, / Mai multa prostie, deci crime-ar fi fost pe pamant."
Razvratitul
Labis a murit la 21 de ani, varsta cand tinerii din alte tari abia isi serbeaza majoratul. Fiind cel mai tanar dintre scriitorii ce contau atunci, de fapt adolescent, avand si un temperament viforos, era pornit pe incalcarea regulilor. Unele fapte i s-au iertat, altele nu. Fusese un sincer adept al idealurilor comuniste, dar, pe vreme ce crestea, devenea tot mai incomod pentru regim. In acest sens stau marturie mai multe carti aparute, printre care: "Hora mortii. Consemnari despre prietenul meu Nicolae Labis" de Imre Portik, "Timpul asasinilor" de Cezar Ivanescu, si cea mai recenta, "Nicolae Labis" de Florentin Popescu. Chiar in volumul lui Gheorghe Tomozei, aparut inainte de 1989, razbat astfel de marturii. Florentin Popescu chiar lanseaza ideea ca, prin unele fapte, Nicolae Labis devenise primul disident notabil: recitase "Doina" lui Eminescu intr-un local din chiar centrul Bucurestiului, intr-o dimineata; la nunta Ioanei Zamfir cu Atanasie Toma ceruse Basarabia, impreuna cu Paul Goma, pentru reimplinirea Romaniei Mari; cantase imnul regal laolalta cu familia Covaci si Stela Neagu. In revista "Luceafarul", din iunie 1970, Marin Preda marturiseste limpede ca lui Nicolae Labis i se pregatea excluderea din U.T.M. Ca sa evite intrebarile incomode si susotelile, Securitatea a decis sa-l excluda pe poet dintre cei vii!
Pasarea cu clont de rubin
Dupa cumplitul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Nicolae Labis a fost internat la Spitalul Coltea, apoi la Spitalul de Urgenta din Bucuresti. Sosit printre primii la cel internat, prietenul sau bun, Aurel Covaci, a fost rugat de poet sa transcrie pe hartie un epitaf, cu titul "Pasarea cu clont de rubin", la 10 decembrie, ora 11.00: "Pasarea cu clont de rubin / S-a razbunat, iat-o, s-a razbunat. / Nu mai pot s-o mangai. / M-a strivit / Pasarea cu clont de rubin. // Iar maine / Puii pasarii cu clont de rubin / Ciugulind prin tarna / Vor gasi poate / Urmele poetului Nicolae Labis / Care va ramane o amintire frumoasa…"
Mesajul e straveziu si e mare mirare ca a fost tiparit la scurt timp, cand chiar titlul trimitea la initialele P.C.R., de la Partidul Comunist din Romania, iar clontul de rubin la steaua rosie si la steagul aceluiasi sinistru partid. Asa au si fost intelese ultimele versuri, inca de atunci, iar accidentul, de fapt crima, ca o razbunare a partidului. Nu a fost accident! Labis insusi a apucat sa spuna clar ca a fost asasinat. Iata marturia poetului catre scriitorul Mihai Stoian, consemnata in volumul "Moartea unui poet": "Din statia de la Piata Balcescu (pe-atunci tramvaiele treceau prin piata) a vrut sa ia un tramvai, nu spre casa, ci spre casa femeii (dansatoarea Maria Polevoi – n.n.), a incercat sa se urce prin fata la clasa a doua, dar cineva l-ar fi imbrancit si, in ultima secunda, s-a prins de gratarul intermediar, dintre vagoane: "Tineam ochii mari deschisi si vedeam cum, din capul meu izbit de caldaram, ies scantei" (transcrierea aproximativa)". In procesul verbal intocmit de militianul Gheorghe Aurelian, sergent major, cei care au declarat ca poetul ar fi cazut singur sunt martorii "Rotaru Jenica, comuna Reconstructia-Feldioara, raionul Stalin, buletin 040019, si Schwartzman Isac, Bucuresti, Calea Victoriei 47, raion Tudor Vladimirescu, buletin 303983". Mai tarziu, vatmanul insusi, Mihai Udroiu, i-a marturisit poetului George Teodor Popescu ca Nicolae Labis a fost impins de pe refugiu, ceea ce nu declarase in procesul verbal! Imre Portik, in volumul amintit mai sus, consemneaza spusele lui Labis, din spital: "Nu am cazut singur, am fost imbrancit din spate de cineva. N-am avut timp sa ma uit inapoi, pentru ca imbrancitura m-a proiectat, cu bratele ridicate, pe gratarul dintre vagoane." Iar Stela Covaci, sotia lui Aurel Covaci, spune: "Labis nu mai vrea sa scrie lozinci, nu mai dorea minciuna. Era destul de incomod pentru Securitate, avea charisma, har, geniu".
Malinii, inflorind in mit
Am fost de curand la Malini, la casa memoriala a poetului, ce seamana cu una taraneasca, fiind poate doar ceva mai eleganta. Aproape de poarta de lemn monumentala, in ograda Labisilor, langa un malin mai mare, inca neinflorit, a rasarit si un pui. Malinii erau copacii preferati ai poetului, pe care i-a si cantat in versurile lui. Supraveghetoarea casei este Ioana-Eugenia Hopulele, mandra de celebrul ei consatean la a carui casa vin anual peste 30.000 de vizitatori, din tara si din strainatate. Casa e vie. Aici vin deseori scriitori si alti artisti, se organizeaza cercuri de limba romana, cu profesori din toata Romania, au loc concursuri literare si spectacole. Primarul, Petru Nistor, face tot posibilul ca muzeul sa fie foarte bine intretinut. Sunt expuse obiecte personale ale poetului si ale familiei, mobilierul este cel original. Printre exponatele cele mai impresionante se numara cornitele caprioarei, de fapt un ied, din capodopera poetului, precum si paltonul, nou, pe care il purta in noaptea fatala, cand "pasarea cu clont de rubin s-a razbunat".
Ciudate semne ale vietii si mortii au facut ca prenumele si numele tatalui poetului sa consoneze cu cel al unui cunoscut dramaturg francez, Eugene Labiche, iar "La Biche" sa insemne in franceza, pe care Nicolae a studiat-o in scoala, "Caprioara". Spune autorul in "Moartea caprioarei": "Ma simt legat prin sete de vietatea care va muri / La ceas oprit de lege si de datini". La Malini, unde infloreste mitul prea tanarului poet, vizitatorul mai afla, printre altele, ca in vara anului 1956, cam prin luna august, un fulger globular a intrat in casa Labisilor, a ars un acumulator al aparatului de radio si un colt de perna, lasand o pata pe dusumea. Tot in anul mortii poetului s-au ivit si alte semne rele in familie.El a murit la ora 1.30 noaptea, aceeasi ora la care a fost si accidentat.
Macar pentru poemul "Moartea caprioarei" si pentru inca altele, Labis nu este doar antologic, ci chiar un mare poet. Varsta sa frageda si moartea sa tragica duc numele lui direct in mit, unde istoria reala se estompeaza, facand loc legendei si urmelor poetului Nicolae Labis, care, desigur, va ramane o amintire frumoasa…
